Alexandru HALUPA
Muzeul dorului
Eu, ca român, am fost gândit de Dumnezeu încă de la început.
Doinele care mă neliniștesc în aceeași măsură îmi sunt și mângâiere.
Sunt un colecționar de pixuri, brazii mă recunosc după fierbințeala sângelui, umblu cu ochii închiși pe orice potecă și nu mă rătăcesc.
La altarul meu fluid și luminos am adus ca ofrandă un frate și de-atunci simt brațele Dunării ca pe-o Sfântă Treime!
Lângă crucile eroilor am învățat o altfel de istorie, casele memoriale mi-au devenit Acasă, sufletele statuilor mă strigă pe nume... pâinea sărută mâna mamei și mâna mamei adoarme în visul meu.
Poată că într-adevăr „dacă avem un Colosseum al nostru” am fi lăsat caprele să pască acolo că nu spre amuzament ne-a fost vărsarea de sânge și săbiile le-am scos din teacă siliți de nedreptățile ce ni se întâmplau. Lăcomia dușmanilor ne-a trasat tratatele și-am rămas să ne înecăm plânsul în plâns prin bordeie și biserici sărăcăcioase.
Am muncit un pământ care nu mai era al nostru, știam de niște frați din același timp despărțiți de apă: Prut, ne-a intrat crivățul și războiul în bătătură, am cules struguri cu botnița la gură... deși în ochii noștri se desfășurau toate basmele...
Când răsfoiesc bărbile domnitorilor mă umplu de amărăciune și totuși invoc ca demnitarea și curajul lor să mai ajungă până la mine, până la noi cei care încă frământăm țărâna deznădejdii în pumni!
Toate acestea le scriu de lângă Muzeul Dorului unde o țărancă s-a îndreptat de șale și cu cobilița pe umăr pleacă iar la izvoarele de apă vie...
publicat in revista Litera 13 nr 21/2020
https://www.litera13.ro/2020/01/litera-13-nr-212020.html
Postări
0 Comentarii