IOANA-CODRUȚA TUDORIU
CĂRȚILE, PRELUNGIRILE EXISTENȚEI
În secolul al XVIII-lea, în cultura europeană se modifică practicile de lectură. Va fi de acum înainte încurajată, lectura solitară și silențioasă a unei singure cărți, într-un exercițiu mai profund și mai complex. Practica lecturii în intimitatea camerei nu a fost bine văzută, pentru că cititorul putea să scape de sub controlul societății și al familiei. Charles Lamb aduce o critică aspră lecturilor colective, cu glas tare, încurajând în privința ziarelor, o lectură de tip extensiv:
[...] O gazetă citită cu voce tare e de îndurat. În unele birouri de bancă există obieceiul (pentru a economisi timpul fiecăruia) ca unul din slujbași – cel mai cu carte să se apuce să citească cu glas tare din Times sau din Chronicle pîna la ultima filă, pro bono publico. [...] de n-ar exista acest mijloc, nici unul dintre cei de față n-ar citi probabil gazeta în întregime.1
Tot atunci crește în rândul femeilor rata alfabetizării, punându-se problema unei adevărate isterii în rândul sexului slab. Pe de o parte doctorii afirmă că cele care abuzează de lectură riscă să aibă căderi nervoase și să existe în ceea ce le privește tot felul de complicații care le vor afecta sănătatea, în vreme ce discursul teologic ține prelegeri despre cum lectura le atrage pe femei de partea răului, acestea urmând calea păcatelor trupești, carnale. Un caz bine cunoscut este acela al personajului flaubertian, Emma Bovary. Cucerită de falsele intenții ale celor doi pretendenți, Leon Dupuis și Leon Boulanger, aceasta se exaltează la gândul unui triumf, sentiment ce egalează trăirile personajelor sale literare preferate. Chiar mama lui Charles Bovary propune ca Emma să renunțe la abonamentul la bibliotecă, fiind de părere că lectura otrăvește mințile oamenilor; nu știe totuși, că fiul ei este înșelat. Nici Charles nu o știe.
[...] cohorta lirică a acelor femei adultere începu să-i cânte în memorie cu voci de surori ce o încântau. Devenea ea însăși o parte adevărată din acele închipuiri și realiza visul nesfârșit al tinereții, alăturându-se acestui tip de îndrăgostită la care râvnise atât. De altfel, Emma încerca satisfacția răzbunării. Nu suferise oare destul.[...] dragostea înăbușită atâta timp, izbucnea întreagă cu clocote de bucurie. O savura fără remușcare, fără îngrijorare, fără zbucium! […]Se hotărî prin urmare, ca Emma să nu mai citească romane. [...] când va trece prin Rouen, se va duce în persoană la cel ce împrumuta cărți să-i explice că Emma își întrerupe abonamentul. N-ar fi drept să anunțe poliția dacă librarul continuă să otrăvească mințile oamenilor? 2
Genul literar care a fost asociat practicilor imorale a fost romanul : un venin care curge lent prin venele cititoarelor. Poate distruge corpul, mai ales pe cel al femeilor, iar dacă bărbații cititori pot resimți în urma lecturii, cel mult o stare de slăbiciune corporală, ele devin isterice, primejdioase și gata să-și afișeze indecența. Criticul literar Norman Holland dezvoltă o teorie conform căreia dă literaturii un sens : exercițiul lecturii transformă cele mai ascunse dintre dorințele noastre în gânduri conștiente producătoare ale plăcerii.
Fiecare neplăcere pe care mintea o provoacă poate fi depășită cu ajutorul leacurilor. Astfel, după cum corpul simte nevoia unui exercițiu fizic care să-l ajute să se elibereze de monotonia constrângătoare a fiecărei zile (cocoașa îl face purtătorul unor griji de proporții uriașe), așa și mintea își dorește a fi hrănită întru desfătarea spiritului. De fapt, mintea nu trebuie să se desăvârșească pentru „[...] a contrazice au tăgădui și nici spre a crede fără a cerceta, și nici spre a afla prilej de vorbă au conversațiune, ci numai spre a cumpăni și cugeta.”3 Timpul se destramă când conștiința se împodobește și înaltul ei țel este acela de dobândi prin intermediul învățăturii eficiența de a-și împlini idealurile. Totuși, este necesar ca procesul de învățare să se contureze cu multă pricepere, căci „să faci prea multă paradă de ea este afectare; iar să judeci numai după dînsa înseamnă pedanterie.”4
Literatura, asemenea operelor de artă își revelează valoare odată cu rezistența în timp. Redescoperirea și revenirea asupra sa, de-a lungul veacurilor îi verifică contribuția estetică și spirituală în lume. Recitirea unei cărți la un timp distanță poate angaja cititorul într-o activitate adânc spirituală, căci timpul acordat momentelor de lectură și relectură înseamnă înțelegere. Între autorii valoroși, Montaigne nu se ferește în a-i situa în vârful piramidei, în centrul cercului pe autori precum Rabelais sau Boccaccio, pentru că găsește scrierile noi anoste și lipsite de miez, în vreme ce „[...] scrierile din vechime îmi par mai pline și mai vânjoase.”5
De ce o carte se vrea a fi recitită? Fie pentru că a produs o emoție puternică, plăcută sau nu, și la un timp distanță se dorește verificarea intesității emoției, fie pentru că ochii de acum sunt convinși că judecata și așteptarea lor sunt mult deasupra celor pe care le-au avut și le-au descoperit la prima mână, ori pentru că la prima mână, au apărut dificultăți ce-și găsesc rezolvare cu mintea de acum. În care dintre aceste două exerciții de lectură cititorul trebuie să aibă încredere? Lectura la prima-mână și lectura secundă pot fi operațiuni care se disting pe axa temporală, creând și îndeplinind alte așteptări, căci în lumina detaliilor nedescoperite cu ocazia primei lecturi, apare miracolul unei alte senzații; de ce nu, însă, recunoașterea aceleiași senzații și prelungirea acesteia să nu facă procesul relecturii o chestiune complementară, intim legată de lectura întâi?! Montaigne afirmă că greutățile întâlnite de-a lungul unui text nu-l fac să persevereze în lupta cu descoperirea unui sens, lupta e abandonată: „ [...] nu ajung la nimic fără voioșie, iar prea mult sârg îmi orbește judecata, o mâhnește și o ostenește.”6 Dacă memoria umană nu ar avea niciun cusur, actul de a reciti ar fi absurd.
O carte este alta pentru fiecare dintre cititorii săi. Lectura este intim legată de imediata apropiere a omului de lume așa că mintea inventează un mod unic de a se apleca asupra actului de a citi sau de a reciti. Prin urmare, nevoile și dorințele spiritului sunt diferite. Istoria, poezia, filozofia sunt obiecte de studiu infinite, însă potrivite pentru fiecare cititor. Asta nu înseamnă că nu sunt complementare una ceilelalte. Dacă pentru gustul lui Montagne, Cicero nu-i este potrivit, pentru că ceea ce este viu este imediat înăbușit de lungimea și complexitatea frazelor lui, „[...] nu aflu decât vânt”7 , pentru Bacon mintea fiecăruia trebuie hrănită după nevoia pe care aceasta o resimte; așadar, „[...] de nu-i în stare a face osebiri și distincții să-i studieze pe scolastici căci ei sînt cymini sectore ( despicătorii firului în patru), iar de-i nevolnic în a se avînta în controverse și a se întemeia pe un lucru spre a dovedi un altul, să studieze pricinile judecătorești [...]”8. În urma lecturii, judecata noastră trebuie să fie liberă, fără limitări impuse de scriitor. Spre exemplu, de apreciat sunt istoricii care nu falsifică adevărul, care nu aleg cuvinte pentru a face o altă istorie. Valoroși sunt aceia care scot la iveală fără ascunzișuri tot ceea ce știu, fără să ferească nimic de privirea cititorului, și mai mult, aleșii sunt aceia care au trăit istoria și-au consemnat-o în același moment. Pentru Montagne, înțelepciunea găsește echivalent în termenul învățare folosit de Bacon, în vreme ce pentru cel dintâi învățarea reprezintă un proces chinuitor, care-l supune pe cititor să-și însușească noțiuni nu pentru a se bucura de ele, ci pentru a face din acest proces unul chinuitor și neplăcut.
Fiecare cititor este special, imediat ce are convingerea că este alesul unei cărți. Creează o legătură profundă cu textul de abia după ce e sută la sută sigur că îi îndeplinește așteptările. Dar așteptarea nu creează în cele din urmă o prejudecată? Autorul sau titlul de pe coperta unei cărți îi vor livra cititorului o așteptare, îndeplinită sau nu pe parcursul lecturii. Ce gândește cititorul? Opera literară trebuie să transmită un mesaj, să reflecteze uriașele teme care leagă viața comună de moarte, iubire, dreptate, societate, istorie și așa mai departe. Scriitorul trebuie (după gândirea unui cititor) să faciliteze accesul la un sens, sau la un anume tip de limbaj care să fie dedus din context, fără ca cititorul să mai fie nevoit să recurgă la materiale anexe care să-l ajute în descifrarea mesajelor. Poate că așteptările vor fi depășite. Mintea accesează labirinturi mai complicate decât le-ar fi gândit până în momentul lecturii-surpriză. Mintea cititorului e tărâmul-surpriză care desface textul în mii de bucăți, pe care le potrivește, dacă desigur, lectura îi este pe plac după chipul și asemănarea experiențelor sale:
Fiecare citește în felul lui, își inventează o manieră proprie, unii își petrec toată viața citind, fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămîn lipiți de pagină, nu pricep că vorbele sînt numai pietre pentru a traversa curentul unui rîu, sînt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt țărm, celălalt țărm contează, Doar dacă nu cumva, Doar dacă nu cumva, aceste rîuri n-au două țărmuri, ci mai multe, fiecare om care citește e propriul lui țărm și e numai al lui țărmul pe care trebuie să ajungă.9
Cititorul și iubitorul de artă își apropie atât de mult o operă, încât aceasta devine în cele din urmă o extensie a sa. Textele asupra cărora privitorul reflectează sunt acelea care se bucură de priviligeliul de a fi totalul de până atunci al experiențelor umane personale. Angajamentul pe care fiecare dintre cititori îl ia în fața lecturii, este acela de a descoperi o cale de rezolvare asupra propriilor sale nevoi estetice și culturale. Ce e frumos? Ce e valoros? Nu există un răspuns precis asupra tuturor acestor lucruri. Literatura livrează valori dintre cele mai diverse, relative. Lectura a urmărit de-a lungul timpului să-i pună pe aceea ce i se dedau, într-un dialog cu ei înșiși, astfel încât problema canoanelor devine o chestiune a gustului și canonul este de fapt o preferință. Nu trebuie însă uitat faptul că există capodopere. Un autor canonic este Shakespeare care trimite, prin intermediul scrierilor sale un mesager care-i este fidel morții și care nu cosmetizează cu nimic adevărul: Hamlet. Plăcerea pe care o provoacă un text valoros este strâns legată de o plăcere care se obține mai greu, căci textul literar prețios livrează mereu odată cu el, și o problematică a sinelui. Textul nu trebuie doar să placă, ci să și problematizeze. Rezistența în timp verifică importanța unei opere literare: Charles Lamb recunoaște că deși mai potrivite gustului său sunt nume precum Kit Marlowe sau Michael Drayton, Shakespeare și Milton sunt învechite, așadar „răsună mai des în conversațiile zilnice.”10
Importanța operelor literare, este acordată, în cele din urmă, de o majoritate care este supusă totuși unei gândiri comune și în același timp foarte personale, extinse de-a lungul timpului. În ochii unor cititori care au trăit în lumini diferite experiența, o carte, ea – una singură, este alta de fiecare dată.
Note
1 Charles Lamb, Gînduri răzlețe despre cărți și lectură, în Eseul englez, vol. 2, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975, p. 87.
2 Gustave Flaubert, Doamna Bovary, traducere de Florica Ciodaru, București, Editura Art, 2015, p. 211, p. 169
3 Francis Bacon, Despre învățătură în Eseul englez, vol. 1, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975, p. 9.
4 Ibidem.
5 Michel de Montaingne, Eseuri, vol. 1, trad. Anca Bursan, București, Editura Știintifică, 1966, p. 395.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Francis Bacon, op. cit., p. 10.
9 Jose Saramago, Peștera, trad. de Mioara Caragea, Iași, Polirom, 2013, p.75.
10 Charles Lamb, op. cit., p. 86.
BIBLIOGRAFIE
1. BACON, Francis, Despre învățătură în Eseul englez, vol. 1, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975
2. FLAUBERT, Gustave, Doamna Bovary, traducere de Florica Ciodaru, București, Editura Art, 2015
3. LAMB, Charles, Gînduri răzlețe despre cărți și lectură, în Eseul englez, vol. 2, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975
4. MONTAGNE DE, Michel, Eseuri vol. 1, trad. Anca Bursan, București, Editura Știintifică, 1966
5. SARAMAGO, Jose, Peștera, trad. de Mioara Caragea, Iași, Polirom, 2013
Postări
0 Comentarii