Viețile scrisului de George Apostoiu











George Apostoiu

Viețile scrisului

O operă literară trăiește în timp prin propria ei valoare. Acest adevăr nu exclude suferința ei în confruntarea cu evoluțiile produse de preferințe, modă, curente, școli. Ce ne mai spune astăzi clasicismul? Dar romantismul? Dar realismul? Singurul curent, realismul socialist, care a devastat timp de două decenii cultura românească, a dispărut, cauza acestei fericite pierderi fiind  impunerea lui politică din afară. În artă nu se proclamă, nu se dictează. Clasicismul, romantismul sau realismul, în proporții diferite, au asigurat  identitate culturii românești. Pentru contemporani, mesajul acestora stăruie prin concursul unor factori precum nevoia de continuitate fixată îndeobște în tradiție. Un scriitor de care ne amintim din când în când, Ion Pillat, în rafinatele lui studii, urmărește în istoria literaturii - universală sau românească - legătura între tradiție și modernitate.

Citindu-l, descoperim că viața scrisului nu depinde de capricii.  Prestigiul unei opere se restabilește în timp. Celor grăbiți să recurgă la revizuirea istoriei literaturii  (în sensul amendării unor scriitori sau a operelor acestora) le ofer, în paralel,  răspunsul istoricului literar italian De Sanctis care ne trimite la efectul neașteptat și surprinzător al mesajului unei opere literare. Pornind de la lamentațiile lui Leopardi pe ruinele gloriei romane, De Sanctis consideră că tocmai dezamăgirea poetului romantic face cu adevărat gloria de prețuit. Aceeași idee o găsim și în conferința lui Ion Pillat, ținută în 1916, Dimitrie Bolintineanu și trecutul nostru.

Este astăzi gloria trecutului  o temă a scriitorului? Nu ar fi primul dintre răspunsuri și, probabil, nici cel mai corect. Omul modern trăiește acut dezordinea timpului, așa încât reintrarea scriitorilor în actualitate rămâne o treabă a culturii naționale în orizonturi mai largi. Ce păstrăm, ce uităm din clasicism, romantism, realism, modernism, post-modernism? Pentru că trebuie să păstrăm, în ciuda preferințelor, tentațiilor sau seducției noului. Și, evident, suntem constrânși să renunțăm, sita discernământului funcționează oriunde. Ceea ce ni se pare ajunge în timp sub lupa realității. În   Sărmanul Dionis, Eminescu ne oferă o imagine posibilă a înțelegerii alterate a realității:…și tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avè trei ochi, aș vedè-o și mai mare și cu cât mai mulți ochi aș avè, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părè mai mari. Mai mulți ochi nu creează o imagine mai exactă, ci o altă imagine, ceea ce impune reașezarea reperelor. Literatura are trei ochi, poate chiar mai mulți (cum i-ar fi plăcut sărmanului călugăr Dionis să creadă), care îl ajută pe scriitor să vadă împrejurul lui frumosul cu mult mai frumos, idealul cu mult mai aproape, iar realul nu altceva decât real.

Întoarcerea scriitorilor - pe nedrept uitați - în actualitate ar merita să se bucure de un efort constructiv constant. Obiectivitatea nu este posibilă, se înțelege, dar așa cum injustiția costă, subiectivismul în literatură face ravagii. Suntem bucuroși să constatăm că scriitorii care s-au realizat într-o altă cultură - Eliade, Ionescu, Cioran (nu sunt singurii!) – dau  vizibilitate înălțimii culturii românești. Dar, a devenit obositor recursul restrictiv - mai ales în discursurile oficiale – doar la acești trei importanți scriitori pentru că, într-un anumit fel, au fost integrați în cultura franceză. În cuprinsul civilizației noastre există și alți scriitori formați într-o altă cultură, dar realizați în cea națională. Ion Pillat este unul dintre aceștia. Meritele lui sunt importante: scrie despre Bolintineanu, Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Anton Pann, Dinicu Golescu, Octavian Goga; el tradiționalistul, are studii de o evidentă modernitate despre Goethe, Ronsard, La Fontaine, Francis Jammes, Yeats, Valéry și Rilke, despre Divina comedie și tragedia raciniană, despre Cervantes și spiritul mediteranean, despre poezie și plastică, traduce din literatura universală în românește. Ce mai spun astăzi omului modern, cu o ,,educație sentimentală” nouă,  hăituit de timp, grecii antici sau romanticii, ca să folosesc o expresie a lui Pillat? O anchetă făcută de francezi în privința interesului pentru literatură a scos la iveală – nu chiar surprinzător! – o  indiferență evidentă pentru scriitorii intrați în istorie. Hugo, Musset, Vigny, Lamartine nu mai stârnesc același interes ca cel pe care l-au avut contemporanii pentru opera lor. Răspunsurile sunt diferite și, evident, multe dintre acestea subiective. Unul mi-a atras atenția pentru pledoaria inclusivă în favoarea obiectivității: păstrați-i pe clasici în primul rând în manualele școlare. Nevoia de clasici este permanentă, ține de valoarea estetică, de mesajul umanist, de puterea de a însufleți sau de a mântui. În prefața la Opere 1929-1944 vol. 5, (Editura Eminescu, 1990), Mircea Martin, referindu-se la studiile lui Pillat despre Valéry și Rilke, are o remarcă peste care nu putem trece cu ușurință: ,,este regretabil că aceste studii nu au fost semnalate și popularizate  de critică”. Iată un semnal dat de un universitar asupra pericolului de a ne cantona într-o viziune limitată. Să ne întrebăm mai frecvent ce s-ar întâmpla dacă școala și-ar schimba menirea și nu ar mai fi depozitarul tezaurului literar, cultural și istoric? Orice preocupare privind reforma învățământului trebuie să pornească de la răspunsul la această întrebare.

În cultura română, în artă în general, au existat rebeliuni și trebuie să fim mulțumiți că acestea s-au produs. Artiștii răzvrătiți au schimbat, au înnoit. Mă refer la cei care așează lumea într-un decor  nou,  alungă banalitatea sau, dacă nu, o fac mai puțin vizibilă. O carte afurisită nu este una de neglijat, modernitatea nu neagă tradiția, ci o continuă. Tradiția nu intră în conflict cu modernitatea decât în cazul revoltaților fără cauză. Preferințele conceptuale sau estetice, atât de diferite de la un autor la altul, au avantajul de a ocupa prim-planul doar prin valoare. Măria sa, lectorul, rămâne stăpân să o descopere. Astfel înțeles drumul literaturii, al artei, ne putem feri de capcanele unei critici voluntare sau ale  injustiției orientărilor critice fixate după ceasul primăriei. Criteriul estetic, fără să fie singurul, este cel mai sigur garant în evaluarea critică; preferințele  individuale sunt satisfăcute de forța originalității. Ca scriitor sau filozof, Cioran nu poate fi comparat cu nimeni; îl prețuim pentru originalitatea lui și nu ne punem întrebarea dacă are dreptate în raport cu adevărul nostru.

Să revenim la însemnătatea lui Ion Pillat și să spunem că tradiționalismul -  pe care el l-a cultivat - nu merită să fie expediat într-un muzeu nefrecventabil. Este una dintre manifestările artistice care asigură legături subtile în devenirea culturii. Există, nici nu se poate altfel, doctrine, atitudini în literatura contemporană, așa cum au existat dintotdeauna. Rămâne de văzut în ce măsură  excesul ideologic (sau politic) le interferează în detrimentul esteticului. În prezența frumosului, în cămara timpului, bogată și ademenitoare, ființa umană este ferită de neliniști. Tradiționalismul este, cu preponderență, un spațiu al frumosului. Culorile, sunetele. miresmele rămân neschimbate  în curgerea lor prin veacuri. Intelectual cu studii la celebrul liceu parizian Henri IV și la Sorbona, Pillat rămâne unul dintre reperele noastre generoase în înțelegerea lumii scrisului.

Re-lectura are avantajul estompării preferințelor sau, în unele cazuri, a pasiunilor intelectuale.

 
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Promo

elefant.ro

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo

carturesti.ro

Stiri din Braila

Contribuie

Litera 13 este o revistă literară deschisă oricăror colaboratori. Așteptăm opiniile și creațiile dumneavoastră pe adresa noastră de email. Cele mai bune vor fi publicate!