cu izoleta de Luminita Zaharia

Luminita Zaharia


cu izoleta

cu izoleta m-am plimbat de cînd mă știu.
oare brancardierul era viu?
oare „afară” îmi părea străin
doar fiindcă seara mă-mbăiam în vin?!
chiar dacă abur dens e-n mintea mea,
tot simt: decorul e din mucava!
cu riscul de a vă părea cochetă
vă jur: realul stă în izoletă
și dacă vă e frică de cutii
gîndiți-vă că-n cea din urmă zi
tot o cutie – mică! – vă așteaptă...
– ei, soro, ce te dai așa deșteaptă,
unii doresc să fie praf în urnă...

... iar teama este un efect de turmă
credeți-mă, sunt fată din popor,
am stat de bebe în incubator
apoi, cu alergii de fel de fel
în sfera fără strop de microbel...
adultă, -n izoleta mea rimată
cu poezia copertină mată.
am învățat acum, la bătrînețe
să mă hrănesc cu praf de frumusețe
să n-am nevoie de mult spațiu-n jur.
cu aer (de vedetă!) mă-nconjur,
de haine n-am nevoie, iar mișcarea
o fac în gînd, imaginîndu-mi marea...

refren:

cu izoleta, cu izoleta,
înghit realitatea cu pipeta,
mă apăr de bipezi periculoși,
concep – in vitro deci – copii frumoși
(a se citi, desigur, poezii...),
nu ies o clipă-afară, orice-ar fi!

m-a întrebat deunăzi tanti Veta
de ce-i vopsită-n roșu izoleta
de ce, invariabil, doar mascați
o cară prin oraș grăbiți, stresați...
și i-am răspuns, ca să o liniștesc
că-i roșie fiindcă o locuiesc
de cînd mă știu... cum roșu e iubire,
e logic! nu mă transformați în știre
aria mea sublimă nu-i manea
că izoleta e chiar casa mea!

P.S. de v-am convins, să încercați și voi
intrarea-n izoletă! unu, doi...