Tudor CICU
ce este poezia? prozopoem
cum se deschidea mai larg fereastra copilul auzea un fel de foÈ™net al frunzelor È™i numai cântecul păsărilor în depărtare. tocmai pe acesta È™i l-ar fi dorit când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie. „tată ce este poezia?” a întrebat. „cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ pe care nimeni n-a văzut-o dar o vânează prin păduri È™i izvoare ale îndoielii prin stepele ori munÈ›ii celor patru zări, spre mirarea trecătorilor, cei cu arcul de aur” a spus tatăl, deÈ™i vedea È™i el că mai întâi păsările trec prin nori, saltă deasupra munÈ›ilor È™i apoi stârnesc frunza pădurii. copilul zâmbea, încerca să se caÈ›ere fără piroane ÅŸi fără frânghii în piscul munÈ›ilor pentru a le vedea mai de aproape ÅŸi uneori se trezea în aer crucificat printre nori. mama i-a spus că poezia e un car în care băieÈ›i È™i fete de la ei din sat au pornit spre poiana zânelor pentru a împleti coroniÈ›e din flori de câmp. toate cotloanele pădurii au fost răscolite, la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte, dar carul mamei nu era nicăieri. a întrebat păsările tatălui È™i păsările au promis că se vor aduna la un loc ÅŸi vor căuta È™i ele, dar carul tot nu s-a zărit. bunicul la care a fugit într-o după-amiază, după ce a tras un fum din lulea, i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat. odată a venit È™i la el să-l mângâie, să-i È™teargă sudoarea È™i să-l încurajeze să stea pe picioare. își aminteÈ™te È™i acum cum ningea... È™i cu inima străpunsă de trădare un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului. se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui. dar cum să zboare spre acesta, acolo sus? să-i mai spună cum e să adormi în sufletul unei păsări? - era prea târziu. în icoana unde EL era crucificat È™i se ruga seară de seară, păsările, în fundal, deveniseră agitate; poate unde apăruse ea în viaÈ›a lui, i-a spus: „aseară luna mi-a fugit din braÈ›e când am vrut să-È›i cuprind trupul de pasăre”. „te cunosc, eÈ™ti poet, de altfel È™i plopii străjeri neclintiÈ›i te salută”… a È›inut el să o întrebe È™i pe ea „ce e poezia?” „vezi? uita-te în adâncul ochilor mei aÈ™a sunt acum. între visare È™i timp È™i dincolo È™i poezie”... È™i între zilele acestea mici È™i doar uneori, mai deschide el fereastra, căutând mereu alte răspunsuri: „ce valoare are un om dacă doar păsările au rămas în tablou să-i smulgă Lui, piroanele... atunci, de ce se împuÈ™că păsările, tată?” ar fi strigat. Nu i-a mai răspuns nimeni. ai lui nu mai sunt. păsările în aer au amuÈ›it È™i peste pădure cineva a aruncat gresia. candela cerului licăreÈ™te acum tare departe doar uneori cu ceva ce seamănă a fericire. lumina ei ajunge acum la mine (cel care îți scrie) de nicăieri. dar pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii ÅŸi vulturii. până acolo doar un strigăt (să fi crezut doar?), unul singur, mă mai desparte de tine. de tine... de tiiine... de tiiiine! dar eÈ™ti tu cel scris (sau) cea scrisă, în această carte? mă tem că nu eÈ™ti în povestea aceasta, deÈ™i în fiecare vers am întins mâna să dau de tine. iar dacă totuÈ™i te-ai regăsit pe undeva, înseamnă că ai găsit cheia la tot ce ni se întâmplă È™i dincolo de poveste...
0 Comentarii