Tudor CICU
ce este poezia? prozopoem
cum se deschidea mai larg fereastra copilul auzea un fel de foșnet al frunzelor și numai cântecul păsărilor în depărtare. tocmai pe acesta și l-ar fi dorit când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie. „tată ce este poezia?” a întrebat. „cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ pe care nimeni n-a văzut-o dar o vânează prin păduri și izvoare ale îndoielii prin stepele ori munții celor patru zări, spre mirarea trecătorilor, cei cu arcul de aur” a spus tatăl, deși vedea și el că mai întâi păsările trec prin nori, saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii. copilul zâmbea, încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii în piscul munților pentru a le vedea mai de aproape şi uneori se trezea în aer crucificat printre nori. mama i-a spus că poezia e un car în care băieți și fete de la ei din sat au pornit spre poiana zânelor pentru a împleti coronițe din flori de câmp. toate cotloanele pădurii au fost răscolite, la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte, dar carul mamei nu era nicăieri. a întrebat păsările tatălui și păsările au promis că se vor aduna la un loc şi vor căuta și ele, dar carul tot nu s-a zărit. bunicul la care a fugit într-o după-amiază, după ce a tras un fum din lulea, i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat. odată a venit și la el să-l mângâie, să-i șteargă sudoarea și să-l încurajeze să stea pe picioare. își amintește și acum cum ningea... și cu inima străpunsă de trădare un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului. se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui. dar cum să zboare spre acesta, acolo sus? să-i mai spună cum e să adormi în sufletul unei păsări? - era prea târziu. în icoana unde EL era crucificat și se ruga seară de seară, păsările, în fundal, deveniseră agitate; poate unde apăruse ea în viața lui, i-a spus: „aseară luna mi-a fugit din brațe când am vrut să-ți cuprind trupul de pasăre”. „te cunosc, ești poet, de altfel și plopii străjeri neclintiți te salută”… a ținut el să o întrebe și pe ea „ce e poezia?” „vezi? uita-te în adâncul ochilor mei așa sunt acum. între visare și timp și dincolo și poezie”... și între zilele acestea mici și doar uneori, mai deschide el fereastra, căutând mereu alte răspunsuri: „ce valoare are un om dacă doar păsările au rămas în tablou să-i smulgă Lui, piroanele... atunci, de ce se împușcă păsările, tată?” ar fi strigat. Nu i-a mai răspuns nimeni. ai lui nu mai sunt. păsările în aer au amuțit și peste pădure cineva a aruncat gresia. candela cerului licărește acum tare departe doar uneori cu ceva ce seamănă a fericire. lumina ei ajunge acum la mine (cel care îți scrie) de nicăieri. dar pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. până acolo doar un strigăt (să fi crezut doar?), unul singur, mă mai desparte de tine. de tine... de tiiine... de tiiiine! dar ești tu cel scris (sau) cea scrisă, în această carte? mă tem că nu ești în povestea aceasta, deși în fiecare vers am întins mâna să dau de tine. iar dacă totuși te-ai regăsit pe undeva, înseamnă că ai găsit cheia la tot ce ni se întâmplă și dincolo de poveste...
Postări
0 Comentarii