SONETUL, PRIORITATE STILISTICĂ (recenzie) - Dumitru ANGHEL - Litera13

Noutăți

28 octombrie 2021

SONETUL, PRIORITATE STILISTICĂ (recenzie) - Dumitru ANGHEL

 



Dumitru ANGHEL

SONETUL, PRIORITATE STILISTICĂ (recenzie)
Cu volumul „101 sonete absurde”, Editura PIM; Iaşi, 2018, 126 de pagini, scriitorul brăilean Vasile MANDRIC se poziţionează stilistic în zona preferenţială a Sonetului, specie literară lirică de formă fixă, 14 versuri, cu două catrene şi două terţine (4-4-3-3), la... „concurenţă” calitativă cu ilustrul sonetist din arealul Dunării de Jos, Aurel M. Buricea. Afirmaţia mea poate fi susţinută de faptul că, din cele şase cărţi publicate de domnul Vasile Mandric, trei sunt în exclusivitate din specia lirică amintită: „Sonete”, Editura Istros, Brăila, 2014; „Sonete sub acoperire”, la aceeaşi editură, în 2015; „101 sonete absurde”, Editura PIM, Iaşi, 2018.

De altfel, preferinţa poetului este tranşantă şi convingătoare chiar în deschiderea volumului actual, pe care-l citez în întregime: „Din câţi prieteni am avut pe lume, / Mai toţi mi-au zis că eu visez himere / Şi cer naturii minţii s-o confere, / Când soarta mea cu mine face glume”. / „Dar eu nu am luat nicio măsură, / Căci viaţa, oarecum, e efemeră / Şi spiritul din mine tot mai speră / În dragoste şi armonie pură”. // „Căci vreau să fie linişte şi pace / Iar între noi mai multă veselie, / Sonetul să-mi îmbrac la patru ace.” //
„Căci doar această bucurie-mi place, / Chiar dacă n-am o soartă străvezie, / O Muză mă dezmiardă-n poezie” („Sonet aproape absurd”, pag. 9), idee întărită şi de următoarea strofă din „Sonet absurd”, pag. 10: „De ce vrei, Doamne-acuma, să fiu rob, / Poezia mea s-o servesc cu trudă, / Căci numai EA, de fapt, îmi este rudă, / Sonetul reuşind să-l cresc din bob”. Marşul triumfal spre opţiunea cea mai fericită şi fecundă a literaturii poetului Vasile Mandric a început târziu, deoarece tempoul lirei sale şi „linia melodică” a unei poezii grave de-o acurateţe şi-o încrâncenată stabilitate tematică, pe un canon ideatic şi o formă de demitizare estetică, s-au produs într-o perioadă de agresivă ideologie, împiedicându-l să tipărească o carte.

Este motivul pentru care abia la vârsta senectuţii domnul Vasile Mandric publică volumul de versuri „Spaţiu răsturnat”, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2014, pe care certamente îl aşez cu drepturi depline în spaţiul „literaturii de sertar”, conceptul estetic şi de creaţie artistică atât de mediatizat şi în egală măsură controversat, aşteptat cu speranţă după Revoluţia din Decembrie 1989, dar care s-a dovedit doar o... promisiune, semnalat în recenziile mele la proza scriitorilor Fănuş Neagu („Amantul Marii Doamne Dracula”) şi Valentin Popa („Papagalul şi Revoluţia”; „Serata crăiţelor”), sau despre care s-a vorbit în presa literară, cu trimitere la Paul Goma („Din Calindor”), Eugen Barbu („Ianus”), Dinu Săraru („Crimă pentru pământ”).

Volumul de versuri „Spaţiu răsturnat” ar putea fi, aşadar, „literatură de sertar” de factură lirică, poeme elaborate şi doar citite în Cenaclurile brăilene între anii 1974-1989, care n-ar fi putut vedea lumina tiparului în condiţiile cenzurii draconice de atunci; ba, mai mult, surprinzător este faptul că, în practica delaţiunii întreţinută de Securitate, unele poeme fulminante n-au fost confiscate: „Ţin să vă anunţ extraordinarele / descoperiri ştiinţifico-tehnice / ale Socialismului / apa caldă şi mersul pe jos, / apoi să vă arăt cu degetul / stricătorii de prag / căutătorii zilei de ieri /demolatorii de limbă şi obiceiuri / fachirii de cuvinte parfumate / jongleorii de fericire ai EPOCII DE AUR în viaţa de apoi”, din poemul „Simfonia Prezentului”, pag. 90).
Poetul Vasile Mandric scria versuri-revoltă, într-o perioadă de umilinţe, de neputinţe şi de lipsă de curaj, când se întrerupea curentul electric în apartamente neîncălzite şi ne luam pe cartelă raţia de ulei, de făină, de „adidaşi” (?!) şi două-trei ouă, ca o nedreaptă şi umilitoare iluzie.

După Revoluţia din Decembrie, un tip de democraţie românească cu totul originală şi o libertate totală de creaţie nu i-au mai cenzurat poetului Vasile Mandric nici gândurile şi nici sentimentele şi i-au permis să-şi plieze registrul liric pe motive şi teme, care nu mai aveau nevoie de... „aprobări”, alegând să scrie sonete, pe care le tipăreşte, aşa cum afirmam mai sus, în 2014, „Sonete”, şi, în 2015, „Sonete sub acoperire”, în care şi-a exprimat Crezul său estetic, asumându-şi nonşalant, deşi marcat de o melancolie învăluitoare şi sacră, orice opţiune posibilă în planul filosofiei personale: „Cu gându-mi dospit în visări călăuză, / Am ars în cuptorul oglinzilor pale / ... / În alfabet am fost un semn al mirării / Nimeni nu ştie ce-am vrut să zic / Trece-mă, Doamne, pe lista uitării” („Viaţa”, pag. 10), din volumul „Sonete sub acoperire”.

Fără nicio încercare de structură tematică, sonetele din acest volum relevă, într-o brambureală sentimentală de-o sinceritate înduioşătoare, o viaţă şi un destin parcă permanent în derivă, din care n-au rămas decât frânturi de idealuri, elanuri donchijoteşti şi doar... „sferturi” nedrepte de împliniri din zonele cenuşii ale realului: „Mă cheamă oglinda-n baie s-o privesc, / Căci cineva ar vrea să mă vadă / ... / Şi-atunci mă-ntorc la coala mea de scris /Că-i prietena ce gândul îmi ascunde / De nu părăseşte niciun vis” („Străinul”, pag. 13), din care rămân doar elegante şi oneste renunţări transformate în vise, reprimându-şi drastic orice duioşie, în acordurile preclasice din „Patimile după Matei”, de I.S. Bach.

Altădată, imprevizibil, poetul îşi nuanţează, într-o alternanţă de joc ludic, o poezie erotică, idilică şi de-o puritate celestă, din perspectiva nostalgică şi ritualică a unui Madrigal de secol XVII: „O fată blondă măsura peronul, / În halta mică din copilărie, / Eu i-am cerut iubirea în chirie / Şi ea mi-a dat, la schimb, Decameronul” („Sonet” – O fată blondă..., pag. 66), din volumul „101 sonete absurde”. Şi tot în acest volum există o patetică tendinţă, prin care umorul şi şarja persiflantă se amestecă cu tristeţea: „Când scriu sonete-ncepe o furtună, /... / Cu o ploaie de metafore, nebună”. // „Acolo am sticleţi şi prepeliţe, / Metafore le-adun, de unde sunt, / Le-aşez, cu drag, în casa unui cânt / Şi zilnic fac din minte ferfeniţă” („Când scriu sonete...”, pag. 37).
Vasile Mandric se descoperă a fi un poet sensibil, marginalizat dintr-o tembelă indicaţie oficială dar şi dintr-o autocenzură severă, şi scrie în cele trei cărţi de care aminteam, sonete în dulcele stil clasic, fără să fie tentat să se alăture „corului” poeţilor şi poeteselor la care versul devine înjurătură, „felinar roşu” şi „performanţă virilă”: „M-am scufundat în antica vechime, / La Hesiod am fost. Stătea la masă, / Platon plecase supărat pe mine, / Iar Homer se pierduse în mulţime” („Sonet” – M-am scufundat..., pag. 47); şi-şi motivează aserţiunea poetică pe un diapazon în LA major, ca un semnal de promisiuni intime şi decente: „De ce slujesc poezia cu credinţă? / Aş fi dorit să ştie toată lumea, / Sperând, din sărăcie, să mă scoată, / Dar ea n-a vrut sau n-a fost cu putinţă” („Sonet – De ce slujesc”, pag. 51).

Sonetul rămâne, aşadar, opţiunea stilistică majoră şi singurul mobil al continuităţii sale de creator iar metaforele ascunse din titlurile volumelor „Sonete sub acoperire” şi „101 sonete absurde” parcă nu pot şi parcă nici nu vor să acopere un mare impas sufletesc, o neîmpăcare cu sine a poetului Vasile Mandric, din atâtea întâmplări absurde petrecute de-a lungul timpului cu idealurile şi cu speranţele sale, nevoit să-şi protejeze identitatea socială şi apetenţele artistice sub „umbrela literaturii de sertar”: „În Turnul meu de Fildeş stau retras, / Iar Cartea mi-e deschisă zi şi noapte, / De-acum, Sonetul rău mă ceartă-n şoapte, / Da-i singurul  prieten ce-a rămas” („Sonet – În Turnul meu de Fildeş”, pag. 100); ca o patetică spovedanie, din care răsar „perle” de lirism şi de ideal artistic.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu