Noro JERCA - DIN SUFLET PENTRU TURNU MĂGURELE - recenzie Lucia PĂTRAȘCU

Lucia PĂTRAȘCU 

Noro JERCA - DIN SUFLET PENTRU TURNU MĂGURELE

„A fost odată, demult, într-o țară îndepărtată, un copil frumos, deștept și deosebit față de ceilalți copii pentru că mereu dorea lucruri deosebite... să călătorească și să cunoască lumea.” (pg. 118). Astfel ar putea începe prezentarea acestui volum de proză scurtă, foarte scurtă chiar, intitulat „Din suflet pentru Turnu Măgurele ”, semnat de Noro Jerca și publicat la editura InfoEST, Siliștea, Brăila.

Într-un fel, este un volum memorialistic, plin de nostalgie, ce zugrăvește locuri și oameni în cele peste 160 de pagini, împletite în amintirilor autorului, din care acesta prin simple relatări, însoțite de mărturii sentimentale dragi și apreciative, realizează ademenirea cititorului la o lectură interesantă.

Volumul acesta, în care dintre cele cincizeci și două de titluri, primele treizeci și șase povestesc cu tandrețe despre orașul începuturilor Turnu Măgurele cu lampioanele castanului mereu înflorit sub bolta cerului și în mintea autorului și despre Giurgiu, locul unde și-a desfășurat munca autorul, despre copilărie, despre casa bunicii și vișinul înflorit, despre dulceața din cămară mâncată pe furiș, despre „o așa mireasmă de mamaie”, bucurii ce dăinuisc în amintirile fiecăruia dintre noi, își poartă pecetea de univerasalitate a timpului și a locului, dacă se poate spune așa. Dintre cei de o anumită vârstă, fiecare am apucat vremea când în zi de iarmaroc, așa cum ar zice un pui de moldovean celebru, bâlciul era bâlci, lanțurile erau lanțuri și dulapul te ridica în slava cerului să atingi cu palmele zarea albastră, iar vata de zahăr își plimba voalul de mireasă, lipindu-se de obrajii oricărui pofticios, la fel ca la Bâlciul din Turnu Măgurele. Fiecare am fost la bâlci, la cinematograf, ne-am plimbat prin Centru, prin Grădina Publică din orașul nostru și o mai facem și astăzi.

Printre toate acestea, ca într-o paradă a rememorărilor, se perindă oamenii locului, simpli salariați, învățători și profesori dragi de odinioară, medici, comercianți..., toți trăitori la Turnu Măgurele, prezentați în carte direct, fără rețineri și fără ascunzișuri. Sau magazinul „Central”, azi preschimbat, dar păstrat în arhiva mentală a autorului așa cum a fost odată, cu departajări, mici sectoare, salariați, meseriași. Autorul păstrează o memorie a faptelor și a numelor, pe care le vrea învrednicite în memoria timpului. La fel, nume de fotbaliști sau doar personaje pitorești (Marin Birjaru), pline de șarm și de neprevăzut. Toate prinse și cuprinse în povești cu „iz de iarmaroc”.

Celelalte șaisprezece texte prezintă succint teme existențiale, cu adânci analize sociale, politice, economice, rezultate dintr-un subtil studiu comparativ între ceea ce a fost și ceea ce este astăzi, mereu în defavoarea timpului prezent, iar întrebarea retorică: „Unde sunt poveștile, emoțiile, trăirile, sentimentele acelea nobile și iubirea indestructibilă?” (pag. 160) conduce la o singură concluzie rațională: „Viața este prea scurtă ca să lași pe alții să-ți spună ce să faci și să nu-ți folosești creierul.” (pag. 163). 

Fiecare amintire începe cu tandrețea autorului (cel care prețuiește orice stradă, orice colțișor al orașului Turnu Măgurele, pe oricare dintre oamenii cu care s-a intersectat în drumurile vieții sale) și se termină cu o frază plină de tâlc, ce ademenește cititorul să treacă la titlul următor.

Volumul „Din suflet pentru Turnu Măgurele” este, de fapt, cartea unui polițist de frontieră, care mărturisește: „Sunt același polițist de frontieră, care mângâie cu sufletul în diminețile și amurgurile anotimpului, frontiera la Dunăre a României, la fel cum, odinioară strămoșii mei apărau cu tăișul sabiei hotarul meu românesc.”(pag. 98), un om care este fericit atunci când se întoarce în orașul său, acel punct de atracție definitiv ancorat în inima sa: „Străzile orașului au rămas aceleași, drepte și atât de cuminți sub pleoapa cerului, doar puțin mai goale datorită necontenitelor plecări în bejenie ale turnenilor.” (pag. 99). Orașul păstrează aceleași repere urbanistice: „Fântâna Andronei, Ciuperca, Tudorică Dorobanțul, Grădina Publică”, clădirile, școlile și amintirea multor oameni  vrednici, care au rodnicit la înflorirea acestui loc și pe care autorul, cu o memorie formidabilă, îi amintește perfect cu nume real și statut social, cum, de altfel, face cu toți prietenii, colegii, vecinii, pe care îi aduce în cartea sa cu amintiri. 

Noro Jerca, un om care păstrează sfântă noțiunea ACASĂ și cartea arată ca „o prăvălie cu suflet”, semănând parcă cu acel chioșc în care doamna Adriana, fie iarnă, fie vară, „de luni până duminică”, vindea diferite obiecte casnice. Numai că aceasta este o prăvălie mai specială, în care autorul își invită cititorul să intre, să aleagă și să cumpere amintiri de suflet. Este un fel de hartă, un fel de memento al istoriei și al locului cu bursa pentru prețul grâului (sună cunoscut?), cu începuturile radioului, al telegrafului, al căii ferate, cu lagărul, în care nemții aduseseră prizonieri de culoare, cu prăvăliile evreiești și cimitirul acestora, cu trecerea fugitivă în revistă a schimbărilor politico-sociale, cu tot ceea ce s-a perindat prin viața orașului și a locuitorilor săi.

Desigur că vremea aduce schimbări atât oamenilor, cât și locurilor, iar acestea se văd atunci când te întorci la ele mai rar. Dar amintirile rămân acolo neschimbate și ele nasc povestiri, iar oamenii care se perindă prin ele devin eroi într-o carte. Ce-or mai fi făcând ei, eroii mei? se întreabă fiecare condeier. Autorul se întoarce fizic în locurile unde au trăit acei oameni și el împreună cu ei. Ori revine numai cu gândul. Dar, se întoarce! Și, iată, cum se naște relația între un scriitor și materialul pe care vrea să-l prezinte în cartea sa! Iar Noro Jerca își ascultă inima, își ascultă sufletul, ascultă glasul chemărilor și scrie… Fără schematism, fără fragmentarism, chiar dacă cele relatate par a fi dispersate în timp și în spațiu. Pe toate le leagă un fir fermecat al amintirilor autorului și le așază în caseta pură și fermecată a neuitărilor.

Să încheiem aceste note de lectură cu patetica exprimare a scriitorului Noro Jerca, care concluzionează că întoarcerea la rădăcini, ca formă de păstrare a amintirilor și a puterii pe care acestea o consolidează în fiecare dintre noi, este esența supraviețuirii: „Trecem adesea în viață pe lângă întâmplări și fapte aparent banale, uitând că le ne fac să simțim că trăim și, mai ales, că ne fac să ne bucurăm”. Chiar dacă: „Nimic, niciodată nu va mai fi cum era! 

Nu este ce-a fost! Este, totuși, ceva ce a rămas... Turnu Măgurele, marea mea iubire! 

Turnu Măgurele, amintire, prezent. Mă-nclin!”