Subscribe Us

Invitație la nașterea primei bombe atomice - Zeno HALUPA

 


Zeno HALUPA 

Invitație la nașterea primei bombe atomice 

6 august 1986. Trecuseră 41 de ani de când se născuse prima bombă atomică și, iată, în afară de surioara sa, nimeni nu răspunse cu prezența la invitație.
- Nimeni, și este aproape opt seara, spuse Prima, nimeni nu mai apreciază ce-am fost în istorie...
Dar haideți să nu sar peste un element important: să ne imaginăm cele două bombe atomice sub forma a două franțuzoaice aristocrate de la începutul secolului al XX-lea. Prima era de o ferocitate ieșită din comun, cu o privire care-ți îngheța sângele în vene și-ți topea carnea de pe oase... Vorbea mai mereu la persoana I - lucru frumos și interesant - hiperbolizând întruna, așa cum atomii din ea au fost hiperbolizați până la înălțimea fumului de ciupercă. Megalomania și delirul său erau neîntrecute, chiar obositoare. În schimb, A doua, surioara născută trei zile mai târziu, la 9 august 1945, era o fire interiorizată, cinică, amuzată și, pe alocuri, gnomică, dar având ca montură a pălăriei sale tot un cimitir. Despre Prima puteai spune că este ferocitatea eleganței, iar despre A doua, că este eleganța ferocității (știu, știu - o inversiune banală, întâlnită în mai toate cărțile de aforisme).
- Biserică, moschee sau geamie, nimic nu poate sta în fața puterii mele nemăsurate! Am suflat peste trupurile lor, iar vântul le-a devenit coșciug! Am adus atâta moarte în jurul meu, încât ai putea spune că i-am arătat morții că are un alter-ego, de care nici nu știa. Implacabilă, inexorabilă, ființa cu care nimeni și nimic nu poate negocia. Am fost sufletul secolului al XX-lea, eu am fost întâia fiică a lui Oppenheimer!, zise Prima, uitându-se pe fereastră.
Teama de a nu fi uitată de lume o apăsa tot mai puternic, știind că există pericolul să devină doar încă un episod sumbru al istoriei, o informație care poate fi arhivată și...
- Eu nu pot fi doar încă un episod sumbru al istoriei, eu nu pot fi arhivată, eu, chintesența distrugerii și apogeul științei!, se răzvrăti deodată Prima. Eu am avut putere cum nu a existat vreodată pe acest pământ, eu, imperiul pe verticală! Mai mult, ce tot laudă lumea Ciuma Neagră! Faptul că a omorât mai mulți oameni decât mine nu mă impresionează. Ea a fost învinsă, cu ea s-a purtat luptă, lucru care cu mine nu s-a putut sub nicio formă. Iar acum, după cum se vede, nici nu se sinchisește să răspundă invitației. Hienă plină de bube și moarte fără de prestigiu, Ciuma Neagră mai trăiește doar din cronici și din bunăvoința unui călăreț al Apocalipsei, de care-și tot leagă numele cu disperare. În schimb, eu nu am călăreț al Apocalipsei, eu fiind însăși Apocalipsa. Nimeni nu trebuie să depună mărturie pentru mine, deoarece eu singură depun, prin groaza pe care am putut s-o împlânt în specia umană. Of, de-ar fi fost și Dumnezeu de partea mea, iar Războiul Rece s-ar fi terminat așa cum trebuia, prin stârpirea ireversibilă a biologicului, astăzi aș fi avut mai multe surioare și ne-am fi trăit apoteoza pe fiecare centimetru al acestei planete mizere..., încheie Prima, privind la sora sa.
Între timp, A doua ascultă cu interes spusele revoltatei sale rude, replicând:
- Te gândești prea mult la moarte; mai bine te-ai gândi la viață și la cum ai stârpit-o din rădăcini, dar fără să implici cuvântul moarte...
- Și, ce vrei să spui prin asta?, întrebă Prima.
- Păi, pe mine nu mă încântă moartea unui om, ci toate viețile pe care le-am nimicit în el, prin el. Cu o viață am ucis atâtea alte vieți. Urmașii nenăscuți ai celor dezintegrați de noi ne blestemă mai puternic decât toți, ne osândesc - însă toate cuvintele lor nu sunt decât fundalul sonor al meditațiilor mele. Mă hrănesc cu ele, mă extaziază, sunt atomii reveriilor mele. Soră, când eu am spulberat gravide, m-am gândit la faptul că am dezburuienat viitoare genii și analfabeți, viitori eroi și ucigași în serie, viitori săraci și bogați. Biologicul nimicit nu este decât o bucățică din filosofia puterii mele în această lume... zise A doua, sorbind din cafea și uitându-se iscoditor la sora sa.
Mai mult, acesteia îi plăcea să-și aducă aminte de celebrul japonez (Tsutomu Yamaguchi - dacă aveți răbdare ca să-i citiți numele și memorie suficientă ca să-l rețineți) care avuse norocul să fugă de la Hiroshima la Nagasaki, scăpând de moarte într-un mod incredibil. Numele japonezului era interzis în casa Primei, dar avea tablou în casa celeilalte. Tot așa, A doua afla subiect de amuzament într-o poartă Torii care-i supraviețuise și pe care o numea inima sa materială.
- Sper să moară în chinuri inimaginabile câinele ăla ticălos! Cum să scape de puterea amândurora?, urlă Prima, dând cu pumnul în masă. Ce, trebuia să fim nouă sau zece ca să-l nimicim și pe acela... Dar și dacă am fi fost atâtea și ar fi fugit din oraș în oraș, niciun zeu al morții (Shinigami) nu l-ar fi putut prinde... Ticălosule, câine râios ce ești, ai împlinit 70 de ani, și tot mă sfidezi! Sper să.... sper să... să mori de cancer la stomac sau ceva de genul..., mai zise Prima, epuizată, așezându-se pe un scaun.
Iar Prima mai avea o suferință - faptul că românii, când aminteau despre ea, scriau Hiroșima, în loc de Hiroshima. Ar fi vrut să mai izbucnească din nou, cu o nouă tiradă a amărăciunii, dar tocmai în acel moment bătu cineva la ușă - ce chestie, tocmai când și eu trebuie să termin articolul... A doua simți de mai mult timp că se apropie cineva care dă pe afară de cancer, ea fiind o fire extrasenzorială, dar nu spuse nimic, tocmai ca să nu-și întrerupă sora mai mare. Dar momentul adevărului sosise. Deschizând ușa, A doua văzu un copil mic, buhăit, fără pic de șarm, lipsit, pare-se, și de bunul-simț de a saluta... Între timp, venise și Prima, care, văzându-l, se îngrețosă, scrâșnind ușor din dinți, știind că din lista prietenilor ei nu ar face parte niciodată individul acesta dubios. Dar se abținu, realizând că, totuși, cineva veni la ziua sa de naștere. Era un semn de recunoștință... Și un triumf fără de glorie...
- Bine ai venit, străine, deși nu-mi aduc aminte să te fi mai văzut până acum. Nici să-ți fi trimis invitație..., zise Prima. Of, scuză-mă, te rog, intră! Nu înseamnă că dacă sunt puțin supărată, nu trebuie să am maniere. Intră, intră!
Invitatul intră, dar tot nu zise nimic, uitându-se în gol, de parcă nu știa ce se întâmplă cu el.
- Eu te-am simțit de departe, prietene, zise A doua, și rar mi s-a dat să simt pe cineva care, atât de necopt în ale morții, să emane atâta cancer! Cum se poate una ca asta, cu atât mai mult cu cât nu știm absolut nimic despre tine, fiind prima oară când te vedem.
Invitatul tăcu în continuare, privind în gol. Acoperit de morminte, lăsând în urma fiecărui pas câte-un cimitir, cu tiroida umflată, părea o corcitură între moarte și Urmuz. Însă Prima se sătură foarte repede de situația ingrată. Temperamentul ei vulcanic o cuprinse din nou. La naiba cu ziua ei de naștere, cu invitația, chiar și cu gestul frumos al musafirului misterios, care avea în mâini o claie de cadavre împărățite de neoplasm. Prima reacționă cu veninul care deja o consacrase.
- Am înțeles, ai venit, un gest frumos, dar se pare că ești cam bătut în cap! Nu ne oferi cadoul tău, nu? Stai cu fața aia buhăită de alcool și te uiți la noi aiurea. Soră, ăsta nu este știință, ci un accident, cu multă putere peste biologic. Nu este conștient de forța sa, dar strivește cam pe oricine îi iese în cale... Pe oricine...
În acel moment, Prima înțelese. Cel din fața sa era mai puternic decât ele două la un loc. Metaforic vorbind, buruiana asta se putea cățăra pe amândouă ciupercile lor nucleare, sufocându-le. Iată, venise pedeapsa pentru mândria sa. Era întrecută de un anonim, de un necunoscut, de unul care părea ținut în secret...
- Și, cum te cheamă?, întrebă, curioasă și plină de drăgălășie, A doua, zâmbindu-i.
- Picior de elefant..., replică invitatul, cu o voce groaznic de matură pentru un copil.
- Și grobian, și prost!, replică Prima. Auzi aici, speluncă a dezgustului, ea a întrebat cum te numești, nu care-ți este porecla. Așadar, care este numele tău adevărat? Sau nici atâta nu știi?
Emoționat, cu un efort făcut din rărunchi, acesta răspunse:
- Bîl... Cernobîl!


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii