Ticker

6/recent/ticker-posts

Pustia din mine - Virgil ANDRONESCU

 


Virgil ANDRONESCU

Pustia din mine

Se spune că înțelepciunea vine de la Dumnezeu! Eu spun că vine odată cu vârsta, dar nu generalizez. Credința, voința, știința sunt ale omului și au aceeași sursă: filosofia și literatura și îl poziționează pe acesta față în față cu demiurgul din el. Mă simt răspunzător față de cititorii mei și de aceea contez numai pe sinceritate. În afara sincerității nu există scriitor, nu există artist, nu există om. Fără o viață sub semnul seismelor existențiale nu exiști ca scriitor. Nu mi-am putut refuza niciodată tentația sincerității, a realismului, în asta constă credibilitatea și succesul în fața cititorului! Altfel, e doar ratare. Dezastrul făptuit de cuvântul scris poate fi de o incomensurabilă valoare literară, un cutremur de o imensă amplitudine. Scrisul trebuie să aibe un sens! 
Literatura nu-i doar visare. Realitatea e vioara, iar scriitorul arcuşul care o pune în valoare. Din nefericire pentru muzicalitatea și armonia acestei lumi, unii dintre aceştia o confundă cu o tobă. Am convingerea că nu te poți numi Poet numai pentru că ai deprins abilitatea jonglării cuvintelor, chiar dacă pari a fi um fin magician al acestora. Blestemul Poeziei îl porţi încă de la naştere şi asta se simte după felul întâiului tău gângurit. Am umblat prin lumea asta, precum o oaie rătăcită, cu lanţul destinului atârnând în jurul grumazului, împiedicându-mă în podoaba robirii versului, căzând în patima Poeziei. Prima împiedicare a fost decadență. Am încercat ispita libertăţii! S-a întâmplat când nu m-am mai lăsat pradă seducției vieţii, facilului şi apoi abandonului acestora. Am descoperit, încă din adolescență că succesul în viaţă este acela de a te naște avorton al Cerului, la propriu, și nu m-am lăsat pierdut ușuraticei vieți, am ajuns umilul servil al Poeziei. Nu încă, încă nu s-a terminat totul, va fi și mai bine! Artistul este propriul său torționar, încrezător- până la naivitate, într-o posteritate ce-i va admira creația și-i va deplânge dispariția; credul într-un Dumnezeu numai al său și al operei sale presupus nemuritoare, acesta își poartă blestemul cu ușurința omului care-și duce corvoada propriului destin. Mulți sunt aceia care se încăpățânează să li se pomenească numele în posteritate, apucându-se de scris cărți. Superficialitatea îi împinge să-și lase autograful doar pe crucea din cimitir. 

Sunt oameni care cred că pot lupta cu timpul și că vor câștiga, amarnic se mai înșeală. Așa și cu gloria! Ar trebui să știe că timpul are veșnicia la dispoziție și victoria asupra acestora este prestabilită. Probabil că asupra tuturor! Trăind printre semeni ori într-un deșert, liberi fiind în a alege încotro..., toți slujim unui stăpân. Unii, harului! Religii multe, un singur Dumnezeu adevărat! Se spune: Încurcate sunt căile Domnului. Dar se mai spune și că Dumnezeu le așează pe toate pentru că știe El ce face! Propria noastră posteritate ne va rămâne neelucidată. Încurcăturile le facem noi, oamenii, iar cu descurcatul nu-i nimic întâmplător: sunt poeți și Poeți! Cea mai importantă condiție în devenirea unui Poet este de a se fi născut Poet! Problematicile vieții mele, religia creștină și femeia, a fost rezolvată de singurele adevăruri absolute și de netăgăduit: Iisus și Maria Magdalena, teme preferate abordate după pofta inimii și necesitățile spiritului, pragurile și cerințele vieții. 

Cred că este necesar și obligatoriu ca fiecare ins care își pune numele pe o carte să-și împăciuiască conștiința cu sufletul, chiar dacă acestea sunt într-un permanent și aprig război, unul necesar. Eu nici până acum nu am reușit să aflu dacă o voi face vreodată pe deplin. Numai prin această atitudine, pur lăuntrică, se poate ajunge la împăcarea cu sinele și poate duce la opere literare remarcabile. Dumnezeii voștrii nu se potrivesc nici d'ai dracu' cu Dumnezeul meu! Încă de la naștere am trăit prins între Dumnezeu și Diavol, și-n tot acest răstimp am încercat să aflu care-i unul și care-i celălalt dintre uneltele folositoare vieții, binelul și răului. N-am reușit altceva decât amplificarea zdrobitorului eșec al propriului destin în Poezie! Câte un dumnezeu și un diavol există în fiecare. Mai ales când vine vorba de artist! Iubito, facă-se voia ta precum în suflet și în gând, am șoptit femeii iubite cândva! Și-am suferit: întâi m-a chinuit trupul apoi sufletul, au tăbărât pe viața mea și-au sechestrat-o în părți aproape egale, niciodată nu mi-am aparținut mie însumi pe de-a-ntregul. Iar când am ajuns să cunosc diavolul prin femeia iubită… Am urlat de (ne)fericire. 

Prometeu a furat focul pentru a căli omul, furtul acesta nu-i altceva decât o înjurătură la adresa titanului ce l-a înșelat pe Zeus! Și uite așa m-am născut Poet, nu Toma necredinciosul ci mai degrabă Toma neîncrezătorul în sine, anulându-mi orice formă de fericire renunțând la minciuna căutării, ferindu-mă de deziluzia negăsirii! Sunt profund îndatorat..., cui, destinului, dumnezeului, cui? Da, se poate spune și că arta e o maimuțăreală, că literatura e artă (căci cine vă mai citește azi ori mâine?, după cum întreabă unii); dacă o singură maimuță ar avea curiozitatea de a se transforma în scriitor, imediat după ce ar comite acest act necugetat s-ar sinucide! Din motive de conștiință. Privesc viața din alt unghi, unul special, din proprie perspectivă: din colțul în care mă aflu, fără a-mi înțelege orizontul! Cu o Evă lângă mine nu mă tem de nimeni, mai mult decât de ea însăși! Ratări tangente, viața personală și literatura. De-ar fi să aleg și dacă viața mi-ar impune vreun compromis l-aș face preferând sublimul ratării dintr-o dragoste eșuată, în locul unuia derizoriu precum viciul scrisului. Regretarea greșelilor din trecut, față de cei din jur pot fi tardive- nu vis-á-vis de ei cât pentru mine însumi, trecutul nu se rezolvă și nici sufletul nu ți-l liniștești. Nu-i nimic mai înjositor și de neacceptat decât umilințele propriului trup! Nu-mi rămâne altceva de făcut decât scoaterea lui pe linie moartă. Din adolescență încoace, am refuzat intermedierea preotului în relația mea cu divinitatea și n-are rost să spun de ce. ...da, dar preotul este și el om!, mi s-a replicat mereu. ...da, dar tocmai pentru că este și el om și simt că nu mă ajută cu nimic! Cuvântul are doi stapani, pe Dumnezeu care clădește și salvează totul și pe oponentul, temutul de moarte al acestuia, cel care prin ispitire poate transforma totul în ruină. Îi prefer pe amândoi în aceeași măsură! Vorbele sunt ale omului și nu rezolvă nimic, nici măcar disputa cu moartea. Sper ca ultimul drum să nu fie ultimul... Pentru că dacă va fi... Am trăit degeaba! Când spuneam că l-am cunoscut pe diavol prin femeia iubită am fost înjurat. Am omis să menționez că în spatele său trăgea sforile demiurgul. Când ajungi să cunoști diavolul prin femeia iubită ai ajuns să vezi totul. Ispitit de Satan, Iisus nu s-a aruncat în prăpastie. Nu făcea parte din propriul destin. Nu am încredere în demiurg și în oameni așa pur și simplu! Nici în demoni. Mă raportez la semeni apelând la teoria atributului valoric intrinsec fiecărui individ. 

În legătură cu divinitatea crezul constă în valoarea atribuită de fiecare creație a sa. Precum în cer, așa o fi și pre pământ? Se pare că nu. În niciun caz în lumea bună a literaturii. Întrebarea are rost și în sens invers! Am adus ofrandă întreaga mea ființă poeziei, iubitei, prietenilor, fraților pierduți și părinților mei; am adus ofrandă poeziei poezia însăși. Timpul mi-a adus ofrandă poezia trecerii lui fugare prin propria-mi viață. Ceea ce mi-a luat viața ori nu mi-au dăruit de la-nceput ursitoarele, mi-a dăruit divinitatea și-i sunt dator pentru asta! Blesteme. Poetul va încerca să redea perfecțiunea îngerilor va pierde din vedere realitatea, realitatea (ne)existenței acestora. 

Și-atunci se va ridica de sub fiecare piatră un șarpe care-i va scuipa în suflet veninul ratării. Zadarnică a fost tentația unor îngeri scorniți pentru a continua să scriu, iar eu, nesăbuitul, am ales calea șerpească a ispitelor unor demoni curajoși. Cu fiecare zi trăită, viața mă obligă să-mi asum o alegere: îngeri și demoni mă bântuie, cei din urmă- cocoțați pe stâncile semețe ale rațiunii, mă ispitesc cu aruncarea în profunzimile gândurilor; primii, îmi asigură confortul plonjonului în prăpastia scrisului. Simt cum zbaterea poeziei se manifestă precum pulsul cordului fetal în pântecul unei mame.

Cu cine să relaționez în pustia asta din mine?

iulie 2022


Trimiteți un comentariu

1 Comentarii