Soldatul roman în Noul Testament - Zeno HALUPA

 

Zeno HALUPA

Soldatul roman în Noul Testament

Și de frica lui (a îngerului) s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți, ne spune Evanghelistul Matei (28, 6), când relatează învierea lui Iisus. De la bun început, voi preciza că acest articol nu este unul cu tematică exclusiv teologică, ci unul care dorește să arate condiția ingrată a soldatului, eterna victimă a statului, a tiranului, și a statului tiranic, singurul om care își trăiește fiecare zi între ciocan și nicovală sau mai bine zis, între sabie și teacă...

Ceea ce regăsim la Matei este doar una dintre milioanele de cazuri în care soldatul (nu doar cel roman) cade victimă îndatoririlor sale. Așadar, să analizăm câteva exemple:

1. După condamnare, potrivit Bibliei, Iisus este crucificat, apoi pus în mormânt nou, întărit cu ostași romani (strajă aprobată de către Pilat) și, a treia zi, înviază. Nimic n-ar fi neobișnuit în descrierea de până aici, dar iată că este (ca întotdeauna) - condiția soldatului. Un înger pogoară din cer și răstoarnă piatra de la mormântul lui Iisus - știm asta - dar rămân câteva întrebări: Ce vină au avut ostașii romani? De ce să fie orbiți și să se prăbușească la pământ, ca niște morți? Aceștia au fost puși la mormânt pentru a-l păzi, fiind acolo mai mult de formă. După ce Apostolii au fugit ici-colo și poporul a optat pentru tâlharul Baraba, era greu de crezut că va mai veni cineva să fure trupul lui Iisus, mai ales că mormântul era pecetluit cu o piatră foarte mare. Evreii s-au temut de acest lucru, de aceea, ideea cu straja este a lor, idee aprobată de către Pilat.

Acum însă un gând pentru acei paznici. Aflați sub jurământ, ei trebuiau să păzească un mormânt al unui evreu crucificat. Nimic ieșit din tipar. Iisus nu era cineva pentru lumea romană, poate doar un mic răzvrătit mistic, deziluzionat și inofensiv, un alt biciuit care, în final, a ajuns pe cruce. Vedem acestea și din comportamentul brutal pe care soldații romani i-L aplică până la răstignire. Cei doborâți de puterea îngerului erau oameni, la fel ca noi toți, poate cu familii, cu aspirații, care munceau pentru a-și câștiga pâinea, în cele mai dificile condiții. Acum să ne punem în locul lor: suntem soldați, trebuie să respectăm ordinul, de-a păzi mormântul unui om despre care nu știm nimic sau cu care nu ne-am intersectat niciodată. Brusc, suntem orbiți, căutând pământul cu palmele noastre... Ceva s-a rupt în firul logicii... Nu înțelegem ce se întâmplă... Ne dor ochii... Ne gândim la părinții și la copiii noștri... Poate suntem la un pas de moarte, doar fiindcă păzeam un mormânt banal. Cine sau ce ne-a învins: îngerul, jurământul, statul, inamicii? Dar poate nici la asta nu ne gândim, ci doar cum să ne revenim din starea deplorabilă, presupunând că ne-am păstrat mintea întreagă... Cum să merg la mama mea și la tatăl meu și să le spun că un înger m-a orbit, în timp ce munceam? Oare mă vor crede sau se vor uita la mine ca la un om nebun...? Știm că trebuie să ne revenim psihic și fizic, deoarece ni se va cere socoteală pentru mormântul gol. Mai-marii noștri sigur nu vor crede că un înger a venit și a răsturnat o piatră foarte mare și că trupul depus acolo a înviat, ci vor crede că ne-am îmbătat, ori că am negociat cu cei care ar fi venit să fure trupul. De adormit în timpul pazei, nici vorbă; chiar dacă ne-ar fi doborât puțin somnul, să nu fi auzit cum câțiva oameni mișcă din loc ditamai bolovanul? Ce, ori suferim de somnul lui Endymion? Așadar, vom fi judecați și, cel mai probabil, condamnați. Poate ni s-a încheiat cariera, poate chiar viața... Dar, în esență, suntem nevinovați, tehnic vorbind, suntem victime colaterale, tocmai noi, cei care încercam să ne facem datoria. Noi trebuia să fim santinele, și să luăm orice fel de măsură împotriva persoanelor ostile sarcinilor noastre, chiar dacă acest lucru implica amenințări, violență fizică și moarte. Ordinul este ordin, iar moartea este o banalitate pentru mine, soldatul, mașinăria de ucis a statului. Însă chiar se pare că-mi pierd simțul realității - deoarece fie vorbesc despre mine, fie vorbesc despre camarazii mei, pe care abia îi disting la câțiva metri distanță... O astfel de panică i-ar fi cuprins pe acei oameni... 

De menționat că episodul cu straja năucită este descris doar la Evanghelistul Matei. Mai departe, nu se menționează ce s-a întâmplat cu acei soldați. Și-au revenit, au murit, au fost judecați? Nimic. Peste soarta lor ulterioară, Biblia a pus piatra cea mare de la mormântul lui Iisus... Poate unul a rămas orb, poate altul a înnebunit, poate altul s-a sinucis. Acest eveniment cu implicații supranaturale trebuie să-i fi marcat pentru tot restul vieții, la fel cum s-a întâmplat cu Saul, pe drumul Damascului. Da, dar Saul a devenit marele Pavel, un sfânt, un Apostol (chiar al neamurilor), care ne stârnește interesul. Da, însă chiar și în situația respectivă, mă interesează și viețile acestor militari codași, deoarece sunt oameni prinși în capcana unei întâmplări de pe urma căreia au ieșit tare șifonați. Dar oare pe cine mai interesează ce a fost în inimile acelor soldați? Mai interesează pe cineva frica lor, angoasa lor, părerile lor? Nu, fiindcă i-am coborât la nivelul unor păgâni brutali - balast istoric - uitând că, de fapt, erau și ei oameni, oameni care chiar aveau ceva foarte important de relatat. 

2. Să ne gândim la cel care L-a biciuit pe Iisus. A înțeles el pe spatele Cui aruncă înfiorătoarele lovituri? Bineînțeles că nu. El trebuia să fie o brută, tocmai ca morala flagelării să ajungă la urechile tuturor, și cât mai adânc în carnea condamnatului. Biciuirile romanilor în care bucățile de carne se rupeau de pe trup sunt realități istorice. Soldatul în cauză, terminând supliciul, își ștergea sângele de pe unealta de tortură, o punea frumos la locul său, se ducea acasă și-și îmbrățișa soția și copilul, jucându-se cu acesta ca cel mai delicat tătic, poate chiar învățându-l că violența nu este un mijloc adecvat de a-și rezolva problemele... Da, el a împlinit un ordin, pentru care nu poate fi judecat decât în condiții excepționale.

3. Soldații care-L umilesc pe Iisus, care-I pun cunună de spini pe cap, care-L îmbracă în hlamida roșie, care-I joacă la zaruri haina, care-L pironesc pe cruce reprezintă doar normalul de zi cu zi din acea provincie romană înecată în sângerosul teocratism al evreilor. Trăind într-o astfel de societate, uneori îți suprimai, fără voie, conștiința. Băteai cât mai tare și mai repede pentru a fi pe placul conducătorului tău, la fel cum s-a procedat și în timpurile moderne. Aceste exerciții de severitate maximă aveau să-ți prindă foarte bine în confruntările armate, unde termenului milă nici măcar nu i se găseau litere. Cât despre evrei, extrem de violenți, dar adeseori neputincioși, ei așteptau un eliberator, de pe a cărui sabie să se scurgă tot sângele roman care le pângărea, la propriu și la figurat, țara. Din nefericire, romanii jucau în altă ligă, după cum am spune astăzi, într-un limbaj comod, și știau cum să restaureze ordinea - răscoala lui Bar Kohba fiind doar un exemplu, de pe urma căruia evreii n-au vrut (sau n-au putut) să înțeleagă multe lucruri. Abia apocalipticul an 70 d.Hr. avea să-i trezească la realitate, când inimile lor au devenit la fel de reci ca Zidul de Apus. 

Acei soldați au contribuit la ascensiunea Romei - nimeni nu le putea cere acum să fie blânzi, înțelegători sau pașnici cu un anonim din Nazaret. Dacă ar fi fost așa, Roma ar fi rămas o cetate obscură pe harta Antichității. Știm foarte bine cum rezolva Roma răscoalele (Spartacus, Boudica), bătăliile, victoriile (Vercingetorix în lanțuri) și lașitatea în rândul armatei (decimarea). Brutalitatea soldatului roman provenea tocmai din necesitatea de a exista, de a nu fi cucerit de ceilalți. Oare în Pădurea Teutoburg (locația bătăliei a fost descoperită abia în 1987), barbarii au fost mai puțin feroce decât romanii? Oare contra lui Attila nu trebuia să fii la fel de crud ca marele conducător hun? Oare mai trebuie să adăugăm cum a rezolvat Iustinian cel Mare răscoala Nika? În concluzie, dacă cei circa 6000 de răzvrătiți care au rămas în urma înfrângerii lui Spartacus au fost coloana vertebrală a guvernării romane, trei crucificați (doi tâlhari și un Dumnezeu-om) într-o provincie îndepărtată nu au fost nici măcar o vertebră din tot acest ansamblu al violenței extreme, ci cel mult un nerv...

În ultimul rând, nu trebuie să-l scoatem din ecuație pe Pilat, pe prefectul Pilat, după cum arată inscripția descoperită în anul 1961, în Israel, trimis să țină sub control un popor sălbăticit de religie, un popor care amesteca atât de frumos credința cu masacrul, un popor care a făcut din fortăreața Masada capitala sinuciderii din Antichitate (de adăugat că sinuciderea era interzisă în religia israeliților)... Violent, viclean și fără scrupule, Pilat reușește, totuși, să facă un lucru măreț într-o societate coruptă până la măduvă: să spună adevărul, că Iisus este nevinovat. Tipic legislației romane, ordonă biciuirea și eliberarea, moment în care cade victimă șantajului din partea evreilor, că dacă-L eliberează pe Iisus, nu este prieten al Cezarului etc. Din perspectiva lui Pilat, totul se derulează simplu și eficient. Intrigat de răspunsurile lui Iisus, nu vede în Acesta un pericol real la adresa Romei, ci un om înțelept, poate cu mintea puțin împrăștiată, melancolicul de serviciu, în jurul Căruia se crease prea mult tam-tam. În toată brutalitatea sa, Pilat aplică legea. Până la un punct (procesul lui Iisus merită un articol separat). Le face pe plac evreilor, în timp ce-și salvează postul. În loc de pâine și circ, le dă pâine și pe Baraba... Însă nimeni nu s-ar fi gândit că un prefect oarecare dintr-o provincie romană izolată va fi în centrul celui mai faimos proces din istorie, ba că va și intra, pe nesimțite, în Crezul creștin.

Cât despre soldații implicați în toată această istorisire, să ținem cont de mentalitățile timpului respectiv, de obiectivele cu care erau însărcinați și, precum, cere Iisus Tatălui, să fie iertați, întrucât nu știau ce fac.