Subscribe Us

Underground-ul Metal din România - o apariție! Recenzie de Bogdan BOERU

 


Bogdan BOERU 

Underground-ul Metal din România - o apariție!

…Și nu mă refer doar la o apariție editorială. Ar fi prea simplu. Cartea „Underground-ul Metal din România”, scrisă de Francisc Ormeny și publicată la Editura Grinta din Cluj în 2021 este o apariție precum aceea pe care abia dacă reușești să o captezi cu coada ochiului, în beznă, după care te trezești bântuit de întrebarea: „A fost aievea?”. 

Astfel s-a tradus primul gând care mi-a trecut prin cap după ce am citit cele șaisprezece eseuri și interviuri ce compun această carte. Despre mișcarea Underground din zona Heavy Metal românească s-a scris destul de mult, dar nu îndestulător, în ultimii treizeci de ani. S-au întocmit cronologii, s-au încropit istorii. Însă demersul lui Francisc Ormeny este unul cu totul original și acest lucru îl face pe autor o voce solitară, deocamdată, în acest domeniu, cel puțin la noi în țară. Autorul și-a ales șaisprezece formații de muzică Metal din România (probabil în funcție de anumite preferințe personale) și le-a abordat nu în maniera istoricistă, cumva seacă, pur factuală, cu care cronicarii muzicali din această zonă și-au obișnuit cititorii. Francisc Ormeny scrie despre mesajele muzicale ale acestor formații, sondează adânc în textele ce însoțesc melodiile și o face într-un fel delicat, nu impune idei, ci deschide câmpuri de cercetare. Face acest lucru fiindcă are toate pârghiile la îndemână și când spun acest lucru, consider că se impune o scurtă prezentare a autorului. Francisc Ormeny este Doctor în Filozofie Contemporană al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca și autor de studii publicate atât în țară, cât și în străinătate, studii ce acoperă o arie largă de subiecte, de la literatură la (cine s-ar fi așteptat la asta?) filozofie, trecând prin arhitectură și nu în ultimul rând prin ceea ce pare a fi marea lui pasiune: muzica Metal, în special zona ei extremă. 

Pentru cititorul nefamiliarizat cu ideea de Underground, cred că sunt binevenite câteva scurte clarificări privind fenomenul. În artă, în general, și în muzică, în particular, pentru că despre muzică vorbim, există două feluri de manifestări: mainstream și underground. Pentru o imagine cât mai clară asupra celor două abordări, voi spune așa: un concert strălucitor, susținut de un artist cunoscut la scară largă și (sau mai ales) datorită expunerii lui mediatice, un concert în fața unui public de câteva zeci de mii de spectatori, televizat și marketat corespunzător ține de mainstream; un concert susținut într-un club, de un artist nu la fel de cunoscut, în fața unui public de câteva sute de oameni, ține de abordarea tip undreground. Evident, a pune față în față cele două manifestări și a avea pretenția să cuprinzi întreg tabloul mainstream sau întreg tabloul underground ar fi aproape un păcat. Marea problemă care se ivește atunci când se așază alături două astfel de posibile imagini constă în aceea că mulți dintre cei care le văd au tendința să facă o comparație între ele, ceea ce este greșit! Pentru a înțelege ce este underground-ul, trebuie subliniat mai întâi ceea ce NU este el! El nu este Liga a doua de la fotbal. Nu este „eșalonul inferior valoric”, asta ca să folosesc unul dintre clișeele redactorilor sportivi. Dacă nu are strălucirea mainstream-ului, dacă nu vehiculează sumele vehiculate acolo, dacă nu se bucură de aceeași expunere mediatică, ei bine, aceasta se întâmplă NU pentru că artiștii underground ar fi mai neinspirați. Aceasta se întâmplă fiindcă artiștii din underground resping moda, resping ideea de aliniere la un trend și preferă să se adreseze unui public mai restrâns, dar cu care rezonează la un nivel mai intim. Pare că sunt cumva părtinitor, nu-i așa? Probabil. Poate că „de vină” este și background-ul celui care scrie aceste rânduri. Dar cel care scrie aceste rânduri își asumă părelnica părtinire. Exact ca oricare artist din underground! Pentru că… da! Artiștii din underground își asumă discursul de tip underground. Își asumă faptul că, probabil, muzica lor nu le va aduce un disc de platină, dar muzica lor va coagula ascultători fideli, care să rezoneze cu mesajul lor artistic. Își vor asuma că, probabil, piesa lor de teatru, jucată pe cine știe ce scenă improvizată, nu le va aduce Broadway-ul la picioare, dar, după căderea cortinei (mai mult ca sigur și ea improvizată!), spectatorii vor pleca acasă conștienți că nu doar au asistat la un spectacol, ci că l-au trăit. Exemplele ar putea continua și ele nu au rostul de a „demoniza” mainstream-ul sau de a-l acuza de prea multă strălucire și prea puțină substanță. Nu! Artiștii sunt oameni complecși și vor lucruri diferite de la arta lor. Același lucru se întâmplă și cu oamenii din public: au așteptări diferite și, în funcție de așteptări, frecventează un gen sau altul, rezonează cu o abordare sau cu o alta.

La fel stau lucrurile și cu Francisc Ormeny și cu volumul său de eseuri și interviuri, „Underground-ul Metal din România”. El își asumă drumul pe care a apucat, chit că este o nișă. Ceea ce imortalizează el în paginile cărții nu este o suită de fotografii înfățișând rockeri pozând în băieți răi ori surprinși pe scenă, cântând. El surprinde o sumă de trăiri: trăirile artiștilor, atunci când și-au compus piesele și și-au scris versurile, dar și trăirile spectatorilor, pentru că Francisc Ormeny se plasează pe sine în rândul spectatorului fidelizat de sinceritatea, poate uneori naiv tradusă în versuri, a unui cântec venit spre urechile publicului în acorduri distorsionate de chitară, însoțite de abordări vocale tip „growl” sau „scream”. Sentimente și gânduri! Iată ce extrage Francisc Ormeny din muzica celor șaisprezece formații Metal abordate în acest volum. Pentru el, muzica Doom-Metal a formației bucureștene Abigail este „o muzică despre formele psihice umane ce ce nu se mai vor pe ele însele” (p.11), în vreme ce stilul ieșenilor de la trupa God îl poartă prin epoci istorice dominate de legendă, iar piesele muzicale ale constănțenilor de la Interitus Dei îi prilejuiesc incursiuni în lumea sacrului și a simbolurilor arhetipale, aceasta ca să dau numai câteva exemple din cele ce se găsesc în volum.
 
Eseistul are pârghiile potrivite nu numai pentru a decripta mesajul artistic al formațiilor abordate: Abigail, Altar, Atys, Disinter, False Reality, God, Gothic, Grimegod, Hteththemeth, Interitus Dei, Marțolea, MBP, Mercy's Dirge, My Shadow, New Age, Satanochio. Mai mult, el are și pârghiile bibliografice care să îi susțină părerile, ceea ce mi se pare cel puțin la fel de important. Referințele culturale folosite și raportarea la clasicii filozofiei și ai criticii literare aduc un plus de credibilitate discursului și fac din acest volum nu doar o posibilă, ci o obligatorie prezență în bibliografia oricărei lucrări ulterioare care și-ar dori să extindă cercetarea fenomenului „underground” și a universului de idei al acestuia fie la alte formații de muzică și la alte genuri muzicale (hip-hop, jazz etc), fie la celelalte ramuri ale artei (teatru, film, dans etc).


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii