Vorba zboară - Hugo MĂRĂCINEANU

 

Hugo MĂRĂCINEANU 

Vorba zboară

Cuvântul purtător de sens, de noimă, poate fi și o capcană în care cad cei ce își arogă oarece drepturi de comunicare, educare ori care își dau aiere (își dau cu presupusul) că iaca ce oameni de cultură sunt dânșii. 

Cei ce folosesc cuvântul ca mijloc de expresie artistică vor pricepe unde bate și de ce se supără unii pe făcătorii de texte. Că vorba (cuvântul) are șapte înțelesuri plus alte încărcături pline de sens, de farmec și expresivitate care-i adâncesc tâlcul și aria de cuprindere semantică și sensibilă. 

Așa cum pictura nu-i doar desen și culoare, ci mai ales sens sugerat, tot așa cuvântul nu-i doar o grupare de sunete ci mai ales o expresie a gândirii, simțirii și dorinței de comunicare, de comuniune!

- Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Boala limbii de lemn a devenit pandemică, pentru că, nu-i așa, proza, poezia sunt făcute din cuvinte, iar unii limbuți au umplut editurile, librăriile, ziarele și revistele cu fructele seci ale felului acesta de a vorbi și mai ales de a scrie.

Bat ca într-o toacă ritmuri fără ritm dar cu damf de mort răsuflat.

- Vai, ce frumos ai pictat, parcă-i real!, exclamă clientela (de familie, de partid, de gașcă) în fața producției abundente a împricinatului bine pus ori a împricinatei mai ales dacă domnișoara arată bine anatomic ori e bine plasată în arborele din care acum face parte. 

Degeaba se mai trezește câte un rupt în coate că duduia a greșit pluralul ori că nu cunoaște sensul unor expresii, că doar își dă cu părerea, dar nici păreri nu are.

- Da’, ce, nu aexistat încă din vechime arta oratoriei? Oratorul doar vorbește, de ce ei, cei treziți cu cartonul în coarne, nu ar putea să scrie?

- Uite, de aia! Pentru că oratorul are talc, are țel, are logică și urmărește un scop.

La început era cuvântul, cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul (Geneza).

Dacii nu scriau cuvântul pentru că acesta e viu și zidește, naște personalități, capodopere, oameni (cu majusculă), țeluri, destine, artă și viață. Cuvântul era fixat, scris, doar de preoții cei sfinți, ei îl zideau în piatră, lemn, aur, în lut și le sfințeau odată cu sacrul din ei.

- Acest fapt nu a supărat pe nimeni și ne-a fost transmis ca o datină, odată cu respectul pentru Cuvânt.

Azi bântuim prin cimitire nesfârșite în care zac ucise miliarde de cuvinte spre a îngrășa cu cenușa lor gloria unor burtă-verde care au făcut din cuvânt taraba pe

care își vând productele emanate, plagiate, imitate ori râgâite din fundul cocinii

personulității lor de sicofanți și yes-mani ce se dau drept autori.