Caii sufletului se adapă pe înserat. Recenzie la volumul Fără titlu de Ada D'Albon

 

Cristian Mladin

Pe măsură ce timpul se așterne peste oameni, visele au șansa de a deveni certitudini. Căci, odată cu maturitatea, totul devine mai clar, iar iluziile se risipesc sub patina timpului, lăsând loc realității. Să nu uităm însă că în vis și în artă suntem liberi, iar deșertul e ceea ce îți rămâne în suflet, atunci când încetezi să visezi.

Ada D' Albon cultivă, cu grijă și atentie la început, o iubire imposibilă, de tinerețe, pentru pianistul Dan Grigore, mesager de seamă al artei muzicale. În timp ce mulți oameni au făcut cu greu față provocărilor pandemice ale anilor 2019-2020, Ada 

D'Albon face ce i se potrivește cel mai bine unui artist. Căci, vorbim desigur despre Artă.

  

Atunci când vibrația unui artist este foarte înaltă, el poate accede spre zone greu accesibile multora dintre oameni. În timp, stocăm amintirile, închizându-le, pe unele în locuri cât mai ascunse, iar pe altele, ținându-le aproape de suprafață, lângă locul inimii. Câteodată este nevoie de o singură scânteie pentru a aprinde un foc, dar, odată aprins, acesta poate deveni de necontrolat. 

  

Dorul Adei D'Albon este izbăvitor, pentru ea, căci combustia sa internă este enormă, specifică artistului cu har. Iubirea se adaptează prezentului, iar în volumul de față, ,,Fără titlu”, se materializează prin luminițe ce se aprind în noapte sau în mijlocul zilei, pe ecranul telefonului, ca o prelungire a luminii generate de sentimentele celor care-și împărtășesc dragostea.

  

Se spune că timpul are nevoie de timpul său. Căci e nevoie de conștientizare, de vindecare, de acumulare, dupa boom-ul unei emoții numită dragoste. Recunoaștem natura după verde, credința după albastru iar iubirea după alb. Căci albul este puritatea supremă, spre care tindem atunci când descoperim calea de urmat.

  

Distanța fizică ce se interpune în calea viselor face ca totul să fie distorsionat. Un univers paralel, în care percepția realității nu se aliniază totdeauna cu lumea pe care dragostea o construiește.

 

Uneori iluziile sunt cele care ne țin în viață. Dar care din viețile noastre sunt cele care ne reprezintă? Viața socială, existența emoțională, viața spirituală? Căci ne trăim viețile conform cutumelor sociale, dar și ca rezultat al alegerilor noastre.

  

Liberul arbitru a determinat și în cazul Adei d'Albon drumul pe care a decis să îl urmeze. Dragostea poate fi uneori ,,fără titlu”, căci este împărțită între o prietenie și colegialitate foarte frumoasă pentru soțul și partenerul ei cultural, regizorul Laurențiu Azimioară, și o dragoste ce nu se poate explica, doar simți, cea pentru pianistul Dan Grigore.

 

Acest lucru poate părea paradoxal întrucât, odată cu trecerea timpului, ,,Ataraxia”, cum o numește în glumă Dan Grigore, realizează că dragostea pentru soțul ei este calmă, hrănitoare, ca o ploaie de vară ce face posibilă continuitatea vieții.

  

În schimb, dragostea platonică, neconsumată, pare a fi asemeni unui plonjon în abisul necunoscut al unei ape adânci, căreia nu i se vede capătul.

 

Viața merită trăită sub forma unei aventuri continue, asemeni unui modus vivendi, întrucât călătoria noastră în plan fizic se poate încheia în orice moment. Latinii erau deja conștienți de acest lucru încă de acum două mii de ani, spunând, ,,in omnia paratus”.

 

Căci așa și trebuie să fim, tot timpul pregătiți pentru orice se interpune în calea noastră și cu care interacționăm.

 

Trăim sincronic, reacționăm conform situațiilor de moment, dar pentru a putea fi percepuți în mod real, ca oameni, trebuiesc subsumate toate trăirile și experiențele noastre trecute, în mod diacronic.

  

Uneori ne e frică să urcăm pe o scară, dacă nu este cineva care sa țină de ea. Ada d'Albon manifestă o sinceritate pragmatică, asumată, declarându-și dragostea, (ce transcede timpul) cu calm, demnitate și încredere, întrucât lumina rezistă doar în locuri în care oamenii o poartă cu ei in suflet.