Povestirile stranii ale Colecționarului - de Mihai VINTILĂ

 

Mihai VINTILĂ 

Povestirile stranii ale Colecționarului 

dedicată lui Mircea Cărbunaru, adevăratul  Colecționar

I se spunea de când se știe Colecționarul. Pentru cartier era mai mult o poreclă dar el știa bine că își merita cu prisosință acest nume încă de la primele sale scrieri. După ani de încercări, de publicare prin fanzine și reviste obscure, iată că reuși într-un final să își adune cele mai bune povestiri într-o carte pe care a intitulat-o Povestirile stranii ale Colecționarului. Era într-un fel copilul lui. Creația sa cea mai importantă. Bucuros după apariția volumului a stabilit să organizeze în localitatea sa natală o lansare, așa cum era tradiția și cum fiecare dintre scriitorii locali făcuseră înaintea lui. Era dacă vreți, un fel de mândrie locală, de glorificare a muncii și mai ales un motiv de invidie pentru cartier. Iată, el, Colecționarul, a reușit în cele din urmă.

***

În sală se adunaseră aproape cincizeci de persoane. Colecționarul strânsese deja câteva mâini, sărutase câteva femei, chicotise cu vreo două puștoaice. Acum se uita îngrijorat la ceas. Timpul se scurgea iar editorul nu mai venea. A sunat dar sunetul parcă s-a pierdut în neant. Nu faptul că tipul nu mai apărea îl îngrijora, ci problema exemplarelor din carte. Avea doar câteva iar restul se aflau într-o cutie mare, de carton, în mașina cu care venea acesta. Editorul pentru Colecționar nu era decât o broască râioasă care îi murdărea puritatea cărții. Dacă ar fi putut, ar fi îmbătat acea broască în votcă și i-ar fi dat drumul pe un râu și ar fi râs apoi la înotul caraghios al batracianului.

- Ai auzit? S-a pornit o furtună la 40 de km de noi. Cică e un adevărat potop biblic. Toarnă cu găleata, fulgeră iar vântul suflă mai să spulbere mașinile. Editorul tău e pe drum? 

- Da. Nu răspunde la telefon. Va veni el până la urmă. Nu îi place să întârzie. 

Gândul cu broasca îl făcu să zâmbească.

Într-un târziu prezentarea a trebuit să înceapă fără editor. Au vorbit despre cartea Colecționarului un scriitor local de povestiri S.F. și un critic literar de anvergură județeană. S-au iscat și discuții mai ales după ce scriitorul local a vrut să-și arate măreția criticând o povestire a Colecționarului ceea ce a creat rumoare în audiență și mai, mai, unii prieteni de-ai lui să-i facă un nou buzunar obraznicului. Cu morga sa recunoscută, Colecționarul a aplant până la urmă disputa, dând dreptate tuturor părților implicate. A spus bancul său preferat cu fabrica... Cum care banc? Ăla în care la o fabrică s-a întâmplat un accident, în urma căruia jumătate din satul apropiat, a fost inundat. Au parvenit multe plângeri? Foarte multe, dar nu plângeri, ci scrisori de mulțumire. Cum așa??? Păi, fabrica era de produse alcoolice. Așa și cu orgoliile de la lansare. S-au stins și s-au transformat în mulțumire. Votca pe care Colecționarul a oferit-o la încheiere a schimbat toate perspectivele asupra cărții.Toți au apreciat puritatea și mai ales gustul deosebit. Seara, la emisiunea de știri, a fost un reportaj despre o mașină care a căzut de pe noul pod de la Brăila. Colecționatul, prea obosit după o zi plină, nu a dat importanță acelei știri. 

***

Soarele îi mângâia capul de parcă ar fi fost o mamă grijulie. Stătea de mult pe banca din curtea casei și parcă nu îl mai bucura Stanislaw Lem așa cum o făcea altă dată. I se părea acum un scriitor plafonat, fad și poate un pic prea orgolios. Și părerea lui conta. Doar era cel mai mare scriitor român în viață. Mai glumeau unii critici literari cum că ar fi pe lista scurtă a premiului Nobel dar, el, nu le dădea importanța pe care ei vroiau să o obțină. Sub carte se odihnea un exemplar din revista de critică. O va citi imediat, când se va plictisi cu adevărat de Stanislaw. O mașină de pompieri cu girofarurile în funcțiune se opri în fața porții sale.

- Bună ziua. Vi se spune Colecționarul, nu este așa? 

- Da. Eu sunt.Ce s-a întâmplat? 

- Avem un pachet pentru dumneavoastră. L-am recuperat de la o mașină care a avut un accident. E o cutie mare, grea, de carton, Pe ea este adresa de aici și un nume, Colecționarul. Dumneavoastră sunteți? Am nimerit bine? 

- Da, da. Eu sunt Colecționarul.

- Stați să opresc drăciile astea. Le-am pornit să putem circula mai repede. Cu traficul din ziua de azi...

O matahală de om se dădu jos din mașina roșie de pompieri. Roșie ca focul, gândi Colecționarul. Cu greutate a scos cutia și i-a pus-o în față.

- Asta e cutia. Are cărți în ea. Nu am vrut să o deschidem dar s-a rupt când am scos-o din Dunăre și așa le-am văzut. Sunteți mare domnule! Am citit toată unitatea cartea asta a dumneavoastră Povestirile stranii ale Colecționarului. Fumoasă, nu am ce spune. 

- Mulțumesc. Ești dumneata drăguț să bagi cutia în curte. Eu la vârsta mea... De acolo pot duce ușor, câte o carte, înăuntru. Așa. Mulțumesc mult.

- Sănătate! Să ne auzim cu bine!

Omul se urcă apoi în mașina de pompieri și dispăru ca și când toate ar fi fost o nălucă. Colecționarul închise ușor poarta și luă un exemplar din carte. O așteptase! Acum le-au găsit? Accidentul a avut loc demult!

***

Revista de critică literară tocmai desființa prin scriitura criticului Cărbun Mirceanu ultima sa carte, Viața ca un spin. Tacticos, Colecționarul, a încercuit numele, a lăsat pe bancă revista și a intrat în casă. A scotocit puțin indignat în dulapul din antreu și până la urmă a găsit ceea ce căuta. Cu stiloul a scris caligrafic pe o etichetă Cărbun Mirceanu și apoi cu atenție a lipit-o pe un borcan cu gura mare, de 5 litri. Și-a scuturat mâinile de parcă ar fi cărat ca Sisif un ditamai bolovanul. Apoi s-a încordat ușor, a luat borcanul în brațe și a intrat în prima cameră. L-a pus pe raftul de jos. Mai avea un singur loc. S-a îndepărat puțin și a admirat întregul de la mică depărtare. Da. Numele criticului scris caligrafic, strălucea în întuneric alături de restul numelor. Borcan lângă borcan, de astă dată pline, sclipeau în lumina difuză cu literele lor caligrafice. Colecționarul a oftat. Tacticos a completat apoi ultimul borcan cu votcă. Pregătea încă o rețetă proprie, literară ar fi putut spune râzând în sinea sa. Avea de muncă. Parcă mânat de o forță nevăzută se ridică pe vârfuri și aranjă puțin primul borcan. Așa. Acum era perfect. De dincolo de sticlă, capul editorului cu ochii holbați, părea venit din altă lume. Colecționarul închise apoi ușa și se îndreptă spre computer unde cu grijă tastă pe google - Cărbun Mirceanu, adresa.

 Ziua se termina totuși bine!