Poetul din parc de Dan HașDean

 

Dan HașDean

Poetul din parc

Scria. Scria povestioare, pilde, cugetări, dar mai presus de toate scria poezii. Iubea poezia și poezia îl iubea pe el. Împreună făceau un cuplu teribil de frumos. Aproape nimeni nu știa de ce a ajuns să doarmă în parc. Nu-i plăcea să se plângă și să împovăreze liniștea altora cu problemele lui. Își improvizase un cort, dar în nopțile calde dormea afară, sub cerul liber, fără să se plângă cuiva. Cine putea ști dacă nu cumva după această libertate a tânjit mereu? Și acolo, în cort, pe vreme rea, sau „afară”, pe banca cea mai apropiată de „locuința” lui, continua să scrie. Scria pentru că scrisul îi era cel mai bun prieten, dacă nu cumva chiar singurul.

 

În seara aceea a ieșit pe bancă să admire cerul care se pregătea de furtună. Privea metamorfoza cerului și se gândea la ceva numai de el știut. Parcă murmura ceva. Poate chiar niște versuri „nou-nouțe” care făceau simbioză cu atmosfera.

 

În dreptul băncii lui se opriră două femei. Una dintre ele îl cercetă câteva clipe, apoi exclamă:

– Tu aici?! Așa de rău ai ajuns?, se miră femeia, care în mod sigur îl recunoscuse.

Și el, poetul, o recunoscuse. Fuseseră membri al aceluiași club literar. O privi câteva clipe, apoi îi răspunse calm. Un calm cu care se împăcase de mult, indiferent dacă avea de mâncare în acea zi, dacă îi era prea cald, ori prea frig, dacă îi era set,e sau ar fi vrut să facă o baie.

– Da, eu aici. Dar tu? Tot așa cum te știu?

– Da. Aproape tot așa.

– De ce porți batic?, o întrebă din nou omul, care simțind răutatea din vocea femeii nu a catadicsit nici măcar să se ridice de pe bancă, deși, cu toată situația lui, rămăsese un om educat.

Femeia privi în pământ.

– Am cancer. Sunt în tratament cu citostatice. Nu mai am păr.

– Și tu îmi spui mie că am ajuns rău?, nu răbdă să o întrebe, omul făuritor de stihuri în parc, fără răutate în glas. Ba chiar cu milă.

Femeia nu i-a mai răspuns. A tras-o de mână pe tovarășa ei, continuându-și plimbarea. Nici măcar o vorbă de rămas bun nu a mai rostit.

Între timp începu să picure cu stropi mari, motiv pentru care cele două femei grăbiră pasul. Se anunța o ploaie torențială.

Bărbatul de pe bancă a ridicat privirea către cer, primind stropii ca pe o binefacere, a privit apoi în urma celor două femei grăbite și în cele din urmă se ridică și intră în cort. După doar câteva clipe ieși din nou afară cu două umbrele în mână. Un colț al cortului era plin cu obiecte găsite pe băncile din parc. Unii le uitau, alții le lăsau cu bună știință.

– Hei, luați umbrelele astea! Sunteți departe de casă și o să vă ude leoarcă.

 

Cele două femei luară umbrelele deschise ca pe ceva meritat. N-au apucat să-i mulțumească. Poate nici nu aveau de gând să-i mulțumească. Au rămas clipe bune pe alee, sub umbrelele protejatoare, privind la omul care se depărta prin ploaie cu brațele desfăcute și cu fața către cer.