Încercam cel puțin/ să nu mai joc rolul celui/ despuiat de principii/ Și rătăceam/ prin propria memorie/ Devin un conductor ce/ își face de lucru / la capătul șirului de cabine/ mă opresc în fața unui hublou/ și fac semne/ altor căutători de iluzii.
Această disponibilitate pentru îndoială revine în „Dilema”, unde sufletul refuză orice formă de comercializare sau instrumentalizare. Poetul observă lumea contemporană cu luciditate și ironie discretă. Pistolul „de ciocolată”, așezat la „tâmpla de jos a melancoliei”, exprimă perfect dramatismul unei epoci în care gesturile grave sunt adesea reduse la simulacre, iar tragedia coexistă cu artificialul. Universul liric devine astfel unul al contradicțiilor, în care autenticitatea trebuie apărată tocmai prin acceptarea fragilității ei.
se spune că/ sufletul ei/ nu e de vânzare/ nici că se poate juca/ la ruleta rusească/ unii au pistolul/ „de ciocolată”/ la tâmpla de jos/ a melancoliei/ și se chinuie/ să se face înțeleși/ de parcă toate rotițele/ ar trebui/ unse la fel.
Poezia „Insuportabil” construiește percepția senzorială că o funcție aproape fenomenologică poate fi „măduva gândului”. Cerul, ploaia, asfaltul, culoarea și sunetul nu sunt simple decoruri, ci elemente prin care eul încearcă să distingă ordinea ascunsă a lumii. Poetul privește realitatea cu răbdarea celui care știe că sensurile nu se revelează spectaculos, ci se acumulează discret, în zonele aparent neînsemnate ale cotidianului.
Cerul alb al dimineții,/ sunetul mătăsos al cuvintelor,/ senzaționalul urban,/ glasul leneș,/ ca o eșarfă albastră/ de mătase,/ m-au cutremurat./ M-am odihnit/ în măduva gândului/ ce încerca/ să mai distingă griul ploii/ de seninul cerului/ de asfaltul fierbinte/ de o zi comună.
Dimensiunea afectivă cântă pe registre drăgăstoase în poemul „Te strig”. Aici, iubirea nu mai este doar întâlnire, ci și posibilitatea despărțirii definitive prin intermediul literaturii. Cartea însăși devine spațiul în care oamenii continuă să existe unul pentru celălalt, chiar atunci când viața îi separă. Versul se transformă într-o formă de memorie, iar numele într-un ecou care refuză să dispară. Poetul înțelege că literatura nu poate salva timpul, dar poate salva urmele lui.
tremur la gândul/ că ne-am putea despărți/ într-o carte de poeme/ de curând scrisă/ te vei alătura acelui glas/ care te strigă/ cu numele meu/ și nu-mi va fi versul/ mai mult decât o/ literă de atenționare/ un regulament/ cândva încălcat.
În „Cuvintele eveniment” întâlnim o adevărată profesiune de credință poetică. Renunțarea la nenumăratele ciorne și apariția „mașinii de bătut gânduri” nu înseamnă simplificarea actului creator, ci asumarea unei poezii care caută esența. Autorul vorbește despre „cuvintele-sentiment”, expresie ce definește foarte bine întregul său demers. Pentru el, cuvintele nu sunt simple instrumente ale limbajului, ci organisme vii, purtătoare de memorie și de emoție. Ele nu descriu realitatea, ci o recreează aidoma unui zeu atotputernic.
scriu acum/ direct la mașina de bătut gânduri/ și mi se pare/ un câștig nesperat/ nu voi mai lucra cu atâtea/ mii de ciorne/ în zeci de caiete/ aducătoare de praf/ voi impune/ cuvintele-sentiment/ purtătoare de iluzii în stare/ a mă convinge că harul există/ nu trebuie cultivat.
Avem o poezie a economiei expresiei. Textele sunt scurte, concentrate, lipsite de volte. Sugestia este preferată demonstrației iar cititorul are uneori libertatea de a continua sensurile și înțelesurile. Metaforele, uneori foarte rare, permit tăcerii să aibe propria sa încărcătură semnatică. Fragilitatea condiției umane reiese din toate poeziile. Omul, vulnerabil, conștient că adevărurile vieții îi sunt de cele mai multe ori ineccesibile, dorește totuși a reflecta dialogul său interior cu așteptări de rezonanță.
Unitatea volumului este uneori spartă de inconstanța ideii sau de căderile în explicații. Luciditatea poetică se pierde iar vocea echilibrată și matură uneori dispare lăsând locul unui alt eu, mult mai înclinat spre textualism și explicații puerile care omoară filonul general. Poate că abordarea grăbită sparge vocea poetică recognoscibilă și este păcat. Cu o atenție sporită, cu o gestionare mai bună a evoluției, mai ales finale, a unor poezii ar fi putut fi un volum grozav. Așa este doar unul bun.
Emil Mircea Neșiu, Răsuflă regretul, editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026

0 Comentarii