 |
| Andreea Violeta Bobe |
Prin nimicirea sinelui simt că renasc sub o altă formă, mă recompun din alte particule, redevin alt gunoi cu aceeași asemănare, eman aceeași frustrare, am același simț distorsionat. Poeții nu mă vor, mă resping ca pe un membru invalid al familiei, ceilalți oameni fac la fel. Vreau să putrezesc departe, într-un loc unde lumea nu mă poate simți, cum nici simțămintele mele nu se corelează ei. Vreau să mă sting dincolo de legile firești ale deontologiei, să mă desprind de lumea fizică și să mor dureros de lent într-o carceră mucegăită.
Buzele-mi sunt infestate de atâtea bube de cuvinte, atât de murdare, jalnice, creierul ca un burete de ceară se topește din viemii ce-l mănâncă. Membrele invalide se zbat fără să le mișc, trepidează.
Machiaj
Ascunzându-se după machiaj ambele genuri-și fac măști perfecționiste,
Se ascund în imperfecțiunea fricii lor dincolo de nuanțe pastelate prin prafuri fine, petale de substanțe dizolvate-n emulsii
Și băieții și fetele se machiază
Cu tristețe artistică își învăluie chipul în porțelan, sclipind a reflexii cosmice
Sentimente pudrade, făclii de fascicule luminoase de neon
Strălucesc cum nu au strălucit niciodată peste chipuri de carne plastică
Un bisturiu străpunge imperfecțiunea
Genetica nu o să mai fie ce a fost, se va încăleca ca părul în perie.
Postări
0 Comentarii