Vasile Băncilă în regimul comunist (II) de Valentin POPA

Valentin POPA 

Vasile Băncilă în regimul comunist (II)

În prima parte a acestui articol (vezi „Litera 13”, an V, nr 18, 2019), am demonstrat, pe baza documentelor din arhivele securității (C.N.S.A.S.), că necazurile filozofului născut la Brăila au început în primăvara anului 1945 când s-a înființat Comisiunea pentru epurarea aparatului de stat, ce avea drept obligații să depisteze pe cei care au activat în mișcarea legionară sau au servit doar aparatul de stat antonescian, pentru a fi eliminați. Concluzia finală i-a fost favorabilă filozofului, dar, în 1948, când s-a declanșat revoluția culturală, filozoful, profesor la Liceul „Mihai Viteazul” din capitală, a fost destituit din învățământ, cu 10 ani înainte de împlinirea vârstei de pensionare, și lăsat fără venituri. Din acest moment a început și supravegherea sistematică a casei Băncilă, situată pe Str. Cerceluș, nr. 73 (zona Dristor), de către agenții securității.

Informatorii care semnează cu nume de cod note informative pe baza unor observații externe declară că Vasile Băncilă este o persoană retrasă, cu puține relații cu vecinii, care stă mai mult în casă, din pricina stării de sănătate șubrede. Se consemnează totuși o oarecare apropiere cu fostul general, Berdan Gheorghe, de pe aceeași stradă: Cerceluș.
Informații mai valoroase pentru organele de supraveghere se obțineau prin utilizarea unor informatori ce aveau acces la observație internă, adică erau primiți ca prieteni sau cunoștințe de încredere în locuința filozofului. Un astfel de informator, care semna cu numele de cod Argus, îi fusese elev la liceul „Mihai Viteazul” și făcuse câțiva ani de închisoare probabil pentru activitatea sa în Frățiile de cruce, ca și fiul filozofului, Ioan Băncilă.

O notă din 22.08.1960 relatează despre prima vizită a agentului Argus la domiciliul filozofului. Îi comunică acestuia că a făcut 10 ani de închisoare și că a trecut și pe la penitenciaul din Pitești. „Băncilă se vedea oarecum documentat asupra «evenimentelor de la Pitești» și l-a întrebat pe sursă: «Ai stat la Pitești în timpul grozăviilor?» Sursa i-a răspuns afirmativ și, la cererea profesorului, i-a relatat câteva din grozăviile demascărilor din camera 1. Băncilă apoi a întrebat dacă aceste monstruozități rafinate nu cumva îi erau sugerate de către adevărații inițiatori ai demascărilor: comuniștii și  cei de la interne, pentru că el nu crede că Țurcanu și ai săi ar fi putut imagina asemenea bestialități. Totuși sursa i-a dat ca exemple de «inițiativă în sadisme» a oamenilor lui Țurcanu, pe Sarbatîi Gheorghe. Continuându-și «discursul», Băncilă afirmă mai departe că este un «paradox» pentru el că «oamenii care se conduc după o filozofie atât de simplă – marxism – pot fi în anumite domenii atât de perfizi și rafinați.» Sursa i-a amintit că totdeauna politica a fost așa, relatându-i toamna anului 1939 când guvernul lui Carol II a executat, în masă, fără judecată pe legionari. Băncilă a răspuns că atunci cei ce au acționat au fost «iudeo-francmasonii» pentru distrugerea legionarilor în primul rând și apoi pentru a ataca religia. Acum, spune Băncilă, rușii sunt cei care vor să ne distrugă religia și neamul pentru că le stăm ca un cui în spate. Documentează el apoi această afirmație printr-un citat din lucrarea unui istoric rus care se întreabă «cum de au apărut și mai stau românii acolo?» Revenind la discuția inițială, după această digresiune, Băncilă conchide că «ororile de la Pitești și Gherla» au fost inițiate de comuniști, prin Țurcanu, și după ce s-au servit de el, văzându-se că se compromit, l-au executat, implicând în proces și diferite persoane din securitate, pentru a salva aparențele. Cu mult interes a întrebat Băncilă pe sursă ce știe de Nichifor Crainic. Sursa i-a răspuns voalat că nu se vorbește prea frumos în lumea legionară despre Crainic. Băncilă i-a spus sursei că tot ce se aude sunt zvonuri ciuntite și exagerate apoi, partea pozitivă a atitudinii lui Crainic nefiind relatată din rea credință. Apoi Băncilă continuă că a fost la el un fost deținut legionar (care ar fi murit între timp); acesta i-a relatat fidel purtarea lui Crainic, ce nu avea nimic compromițător în ea. Amintindu-și din trecut, Băncilă îi povestește că, prin 1938, a scris la «Gândirea», alături de Crainic, dar, după conflictul dintre Crainic și «Căpitan» (așa-i spune Băncilă lui Codreanu) el nu a mai scris și-i pare rău. A mai scris el (Băncilă) un articol după moartea «Căpitanului» și cu asta a încheiat definitiv cariere de scriitor. A făcut aprecieri frumoase la adresa lui Crainic ca om, filozof și poet. Băncilă a fost foarte bucuros când sursa i-a spus că Nichifor Crainic a reînceput «poezia» la Aiud și că această poezie a lui este apreciată chiar de legionari. Venind vorba de poezia scrisă în închisoare, Băncilă spune că: acolo sunt multe talente tinere și chiar «bătrâne». Astfel el relatează că Aurelian Bentoiu, fost coleg de facultate (mai mare puțin), a realizat versuri de valoare în închisoare. Într-o discuție despre poezie, între legionari, este imposibil de a se evita evocarea lui Radu Gyr. Astfel Băncilă relatează că Gyr a fost condamnat la moarte, în 1959, pentru o poezie, dar nu ar fi fost executat. Mai relatează apoi că Gyr, făcând poezii în închisoare, acestea ieșeau afară și cei noi arestați veneau cu ele în închisoare așa de schimbate că autorul nu le mai cunoștea.

În general sursele de informații ale lui Băncilă erau trecute sub o discreție – tăcere și relatate în așa mod că era riscant pentru sursă de a întreba asupra lor.

Venind vorba despre profesorul Claudian, profesor de matematici al sursei și coleg de cancelarie cu Băncilă, acesta l-a caracterizat ca fiind grosolan, fricos și poltron, care ține mai mult cu Occidentul, cu care are și legături sufletești. De aceea nici nu a putut avansa mai mult decât «adjunct», profesor sau director sau altă funcție. Despre fratele lui Claudian, Cezar Coșniță, Băncilă afirmă că a fost legionar. (C.N.S.A.S, Arhiva Fond Informativ, Dosar I 163503, fila 4).
Discuția se deplasează apoi pe tărâm mistico-filozofic, pasiunea profesorului.

În primul rând este atacată problema creștinismului și a dușmanilor săi. Astfel Băncilă consideră că inamicul principal este «mozaismul» care a căutat și caută prin toate mijloacele să-l distrugă pe Cristos. Sunt sigur, spune Băncilă, că «porcăriile alea», fascicolele antireligioase, care au apărut traduse din limba rusă, sunt scrise de «jidani» cu nume rusesc și chiar dacă autorii ar fi ruși, au în spate pe evrei.

O altă lovitură pe care «iudeo-francmasoneria» o dă  creștinismului și naționalismului este crearea de secte religioase din sânul creștinismului și contra creștinismului.

Sursa l-a întrebat pe profesor ce părere are despre niște autori francezi care au scris despre Cristos, ca Guigneberg, Shure, Renan ș.a.m.d. Băncilă a sărit în sus ca ars și a rugat pe sursă să nu citească aceste cărți pentru că atât autorii lor sunt necredincioși, cât și cărțile în sine îndeamnă la necredință prin rațiunea cu care sunt împănate. Pe primul, Guigneberg, Băncilă l-a cunoscut la Paris prin ’27-’29 și singurul lucru care i-a plăcut la acesta a fost că era un mare antisemit militant.

După părerea lui Băncilă, evreii nu au creat nimic în cultura universală și Bergson, care a fost evreu, s-a apropiat sufletește și ideologicește foarte mult de  creștinism, că biserica catolică i-ar fi acordat chiar «botezul credinței». Băncilă regretă că filozoful Bergson nu s-a botezat la creștinism în mod ritual creștin, că ar fi fost un eveniment de seamă în istoria filozofiei. Profesorul, făcând și unele aprecieri personale, relatează că ar mai fi cerut părerea și la anumiți preoți, dintre care unii legionari.

Discuția a ajuns la divergențele dintre diversele biserici ale religiei creștine. Cu toată critica aspră pe care o făcea catolicismului și protestantismului, Băncilă își arăta dorința fierbinte ca aceste biserici să se unească mai mult împotriva dușmanului și marelui pericol comun – comunismul. «Mai bine să fii musulman decât comunist», spune la un moment dat Băncilă. După terminarea acestui «simpozion» filozofico-religios au început iar discuții asupra cunoștințelor comune. Astfel, sursa i-a spus cu multă mâhnire lui Băncilă că un fost elev al său, Ludu Alexandru, a murit de T.B.C. la Aiud, cu convingeri ateiste. Băncilă s-a închinat și a zis «Dumnezeu să-l ierte» că a fost totuși un băiat bun în liceu. O altă cunoștință comună a fost Vâlcovici Victor, despre care Băncilă confirmă că ar fi fost legionar. Au vorbit apoi în legătură cu profesorul Octav Onicescu, fost legionar, prieten bun cu răposatul filozof, Nae Ionescu. Pe vremuri, Onicescu scria la „Gândirea” unde colabora și Băncilă. Din auzite se cunosc foarte bine.

La sfârșitul discuției, Băncilă îl sfătuiește pe fostul său elev, sursa Argus, să mai treacă pe la el, deoarece conversația i-a făcut bine. L-a sfătuit în legătură cu traseul pe care ar fi bine să-l urmeze pentru a evita agenții de pe stradă.

Locotenentul major, Pavel Alexandru, care se ocupa de agentul Argus, notează în completare: „Legionarul Băncilă Vasile este tatăl legionarului Băncilă Ioan, fost șef al grupului 11 F.D.C. (Frățiile de Cruce, n.n. V. P.) Brăila, asupra căruia organele noastre deschid dosar de urmărire informativă.” (Ibid., fila 7)

Într-o altă notă informativă, datată 31 august 1960, informatorul Argus relatează despre faptul că întâlnindu-se cu Vasile Băncilă în stația tramvaiului 19 de pe Dristor, acesta i-a spus: „Bine că te văd că nu știam cum să dau de dumneata. Te rog să nu mai vii un timp pe la mine, pentru că am primit o vizită de la securitate; agentul respectiv s-a interesat de băiatul meu și sunt pus sub urmărire. Casa este urmărită și să nu ai vreo neplăcere din cauza asta. Băncilă a mai spus că agentul de securitate, civil, este un fost elev, absolvent al Liceului „Mihai Viteazul”. Băncilă l-a recunoscut la față, neștiind însă cum îl cheamă. Înainte de a veni la el acasă, securistul a fost și a cerut relații prin vecini. Sursa aducând vorba despre Octav Onicescu, Băncilă l-a sfătuit să meargă la el, să-i spună tot (adică faptul că a fost închis ca legionar – sursa) și să-i mai spună că el, Băncilă, a îndrumat pe sursă să-l viziteze pe Onicescu. Băncilă afirmă că a vorbit cu Onicescu numai o dată (Când? Nu a spus) dar crede că va putea face ceva.
Venind tramvaiul 19, Băncilă a plecat spre centru. Avea figura cam neliniștită și era nebărbierit, fapt neobișnuit după câte știe sursa.” (Ibid., fila 8)

(Va urma)