O vânătoare ratată de Tudor Cicu

 

Tudor Cicu

O vânătoare ratată
  
Dickens îmi aduce (din când în când) aminte de acele nopţi, petrecute de Pip, prin mlaştini, când încă mai răsărea luna plină. Mi-au rămas vii, în memorie, acele imagini cu acele năluci de pe linia orizontului de dincolo de mlaştini, unde se vedea „o fâşie luminoasă de cer”, o fâşie care acoperea luna mare şi roşie. Totul dura foarte puţin. Asta, pentru că luna, în cele din urmă, se ascundea, undeva, pe după o pâclă de nori. Nu mi-am închipuit altfel o mlaştină înfricoşătoare ca cea din „Marile speranţe”: cu aburi alergând pe deasupra tufelor şi smârcurilor, şi luna, sus ca un felinar, pâlpâind după terminarea gazului, iar doi ochi (neapărat de ocnaş) pândind la marginea drumurilor, undeva lângă o magherniţă coşcovită de ploi şi părăsită de oameni. Ar părea un vis, totul, dacă memoria nu ar închide în ea, ceea ce vreau acum a arăta şi cititorului. Şi, poate, nici nu mi-aş fi amintit de acel vis, deoarece uitarea „e necesară (acum) pentru ca faptele să se împlinească” (după cum zicea J.L.Borges). Şi, mie, memoria îmi sugerează că, astfel de întâmplări ori istorii, le vom povesti fără încetare, cu neînsemnate variaţiuni ale narării. Şi, ce ar fi mai important şi mai măreţ, în relatarea unei întâmplări oarecare? Să-i trăieşti integritatea, pulsul şi vibraţia clipei - aţi răspunde voi. Dincolo de păduricea de salcâmi, undeva în câmpurile unde-şi aveau sătenii mei viile, bunicul mă luă, într-o noapte, să prindem vulpea care tot da târcoale coteţelor de găini din sat. Îşi instalase o colibă, undeva, la marginea viei sale, în plin câmp, unde pusese, ca momeală, câteva păsări jumulite şi nişte porumbei vii, legaţi de picioare cu un capăt al sfoarei ce se termina la câte un capăt de par. Fâlfâitul aripilor, făcute de porumbeii care încercau să se desprindă de parii de care erau legaţi, după spusele bunicului, puteau ademeni, în plină noapte, vulpea care bântuia prin acele locuri. Îmi era milă de porumbeii aleşi drept momeală, dar, aveam încredere în bunicul, că lucrurile nu se puteau termina prost pentru ei. La urma urmelor, ascunşi între pereţii colibei cu înveliş din paie, învelit în şuba bunicului, şi cu el alături, nu aveam decât a ciuli urechile, când la zbârnâitul porumbeilor (ce încercau să se desprindă din laţul strâns de picioare, după care imediat urma ecoul unui zbor frânt prin troienele de zăpadă), când la marginile lizierei cu salcâmi, dinspre care bănuiam eu, că are să se ivească vulpea. Nu ştiu câte nopţi s-au scurs fără să se întâmple mai nimic, doar urechile noastre, ciulite către orice zgomot, pot povesti. „Închipuiţi-vă în puterea nopţii, că nici greierii/ nu mai îndrăznesc să ţârâie,/ c-ar pica cerul pe ei, aşa e de linişte”, spune undeva, Marin Sorescu. Aşa ar fi fost, dacă nu era iarnă. Mi-aş fi spus şi eu, precum Razumihin al lui Dostoievski: „Şi ce de idei îmi treceau uneori prin minte”. Nopţile alea au şlefuit câte ceva, printre gândurile poetului aflat atunci în mine. Dar, cui îi păsa! Bunicul era alături, şi capcanele lui aveau să atragă vulpea către laţul ce i se întinsese. Într-o seară, pe când băteam cărarea spre locul nostru de pândă, am întâlnit un grup format din trei vânători. I-au arătat bunicului trofeele vânate în după amiaza acelei zile: câţiva iepuri şi o vulpe roşcată. 
- Unde aţi vânat-o? a tresărit bunicul. 
- Tocmai dădea roată viei dinspre păduricea de colo...”, au arătat vânătorii, cu palma îndreptată în zare.
    Bunicul n-a zis nimic. A pipăit blana roşcată, apoi le-a urat drum bun: 
- Rămâneţi cu bine, noi doi – arăta înspre mine – vom vâna, diseară, o vulpe aciuată prin aceste locuri. L-am privit cu mirare în seara aceea pe bunicul, întrucât se aşezase dinaintea colibei pe un braţ de paie şi nu mai avea chef să agaţe sforile la porumbei în parii înfipţi prinprejur. Nu pricepeam, de ce bunicului îi pierise tot cheful.
- Nepoate! mi-a zis. Vulpea aia era trofeul visului meu, flacăra visului meu era... Şi acum nu mai înseamnă nimic. Privea în zare, de parcă ar fi văzut uliul care-i răpise visul.
- De ce, bunicule? 
- Am văzut-o, ea era. În mâinile vânătorilor aceia. De acum încolo, visele, vor rămâne numai vise. Şi ne-am întors spre casă, dar fără trofeul unui asemenea vis la cingătoare. Mai târziu, un oarecare  gând, s-a oprit, poate nu întâmplător, la versurile poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada: „Au spus că după noapte vin zorii/ şi iubirea/ apoi./ Dar noaptea stăruie şi nu se luminează”. Şi, noaptea aceea de demult, încă mai stăruie.