Ultima întâlnire cu Grigore Vieru - VIOREL DINESCU

 

VIOREL DINESCU

Ultima întâlnire cu Grigore Vieru

Oricât de mult am încerca să ne obiectivăm, despre Grigore Vieru nu vom putea niciodată gândi la timpul trecut, atât de nobilă şi de exemplară a fost trecerea sa prin viaţă. Îl vom putea regăsi oricând în acel prezent continuu în care înţelepciunea înaintaşilor noştri şi spiritul de sacrificiu al celor care luptă azi pentru supravieţuire se împlineşte cu speranţa poporului oropsit într-un viitor mai bun. Nu anumiţi paraziţi de la Centru, care defăimează propria patrie pe toate canalele, sunt cei care reprezintă România, ci oameni ca Grigore Vieru şi ca întreaga pleiadă a scriitorilor basarabeni care şi acum îşi pun în pericol viaţa pentru a apăra valorile spiritualităţii neamului nostru. Numai aceştia au dreptul la istorie, ceilalţi sunt doar nişte tenii în viscerele imunde ale actualităţii. Noi ne propunem aici, pentru istorie, să reluăm firul acelei tragice întâmplări de la 15 ianuarie 2009 când, printr-un întunecat decret al Destinului, firul vieţii lui Grigore Vieru a fost curmat tocmai într-un moment în care ultima redută de la est a poporului român avea mai multă nevoie de forţa şi loialitatea sa. 

     

La data de 9 ianuarie îmi telefonează profesorul Valeriu Baban că în ziua de 13 ianuarie va avea loc, la Cahul, un concert la care urma să participe şi Grigore Vieru şi se aştepta să fiu şi eu prezent. Confirm că voi veni după orele 16:00, căci până atunci aveam cursuri. În ziua de 11 ianuarie mă întâlnesc cu Valeriu Baban la Cahul, din biroul căruia telefonez lui Nicolae Dabija, acad. Mihai Cimpoi , Valeriu Matei şi lui Grigore Vieru. Mi se comunică faptul că Grigore Vieru nu poate ajunge pe 13 ianuarie la Cahul, spectacolul urmând să se reprogrameze pe data de 15 ianuarie la aceeaşi oră, ora 17:00 la Sala Palatului din oraş. Va cânta Fuego (Paul Surugiu) pe versurile lui 

Grigore Vieru, după care va urma un concert de colinde. Mă întorc la Galaţi , cam dezamăgit de această amânare. Miercuri , 14 ianuarie , primesc din nou telefon de la Cahul şi domnul Valeriu Baban insistă să merg fiindcă aceasta e dorinţa poetului Grigore Vieru, altfel nu vine nici el de la Chişinău. Valeriu Baban este un intelectual rasat, un om de bună credinţă şi un bun român. Îmi spune că, atât Grigore Vieru cât şi el personal, mă roagă să deschid eu spectacolul şi tot eu să-l închid. Îl asigur că voi ajunge neapărat la concert. 

     

Joi 15 ianuarie 2009. După cursuri îi dau telefon medicului Nicolae Bacalbaşa care îl adoră pe Grigore Vieru şi care va merge cu mine la Cahul. Împreună cu mine mai vin Flory şi Dan Goga (care va ajunge mai târziu cu maşina lui). La Cahul discutăm cu Valeriu Baban care ţine să precizeze că spectacolul este susţinut în cinstea Zilei Poetului Naţional de la a cărui naştere se împlinesc 159 de ani. Grigore Vieru soseşte cu o maşină Opel Astra cu numărul C – GP – 493, culoare roşie avându-l ca şofer pe Gheorghe Munteanu, directorul adjunct(!)  de la Ansamblul „Joc” din Chişinău. După o scurtă vizită la Universitatea „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, Grigore Vieru aţipeşte preţ de  câteva minute în maşina cu care venise de la Chişinău. Apoi mergem împreună cu maşinile la Sala Palatului din Cahul unde urmează să se susţină spectacolul. La intrare, multă lume care, ca din senin, se aşază roată în jurul lui Grigore Vieru, unii îi sărută mâna, îi pun întrebări; cahulenii se bucură nespus de mult de prezenţa poetului. Erau deja orele 17.10. Intrăm în sală,  aveam rezervate locuri în rândul întâi, era frig , căci gazul metan era oprit din nu ştiu care motive politice, aşa cum mi s-a spus; am rămas, deci, îmbrăcaţi în haine groase, apoi am urcat pe scenă în prezenţa a peste 700 de spectatori, am deschis spectacolul, conform protocolului, anunţându-i pe poetul Grigore Vieru, pe interpretul Fuego şi pe toţi cei cu care pornisem din Galaţi. Înainte de a urca pe scenă i-am spus maestrului Grigore Vieru că voi recita din poezia sa. Era de altă părere: „Nu face asta, Viorel, nu eu trebuie să ies în faţă, e spectacolul lui Fuego!”. Nu l-am ascultat, nici nu aveam cum fiindcă, acolo, poetului trebuia să i se păstreze strălucirea pe care o avea. După ce l-am prezentat pe Grigore Vieru şi am vorbit despre opera sa, am recitat poeziile „Scrisoare din Basarabia”, „Făptura mamei”, „Pădure,verde pădure”,  „Nu am , moarte, cu tine nimic”. Doar atât, spre a nu-l supăra prea mult pe Grigore Vieru. Am coborât de pe scenă, m-am apropiat de poet iar el mi-a şoptit: „Ai procedat foarte bine, nu te-ai întins prea mult. Ştiam că vei fi scurt şi la obiect . Mă bucură acest lucru”. 

     

A început spectacolul într-o atmosferă de An Nou (era Sfântul Vasile , pe vechi ). O atmosferă de sărbătoare, într-o sală friguroasă, ne încălzeam cu propriile respiraţii. Îl invit pe Grigore Vieru să urce pe scenă. Firav, destul de obosit, istovit aş zice, îl ajut să urce treptele, salută publicul, imediat apare Fuego, încep împreună să cânte un colind destul de lung scris ad-hoc de Grigore Vieru în timp ce stătea pe scaun lângă mine, în timpul spectacolului. Îi colindă pe cahuleni. Dar, mai bine să redăm colindul: „Pe Hristos Să-l lăudăm / Să ne-audă sus din Cer / Să se bucure şi El / Chişinăul e frumos / Multe-i plac şi lui Hristos / Lui Hristos i-ar fi plăcut / Să fie la noi născut. / Colindăm cu geana udă / Eminescu să ne-audă / Colindăm cu flori de leac / Să ne-audă şi Sulac. / Colindăm colindu întregu / Să ne-audă şi Fuego /  Şi-n sclipirile luminii / Să ne-audă toţi creştinii. / Dar colindul nu-i destul / De n-am zis şi de Cahul / Cum e graiul şi cântarea / Sunt în cinstea cea mai mare / Colindăm şi pe Galaţi, / Că-i aproape, nu uitaţi, / Pe Dinescu Viorel, că mi-e tare drag şi el! / La mulţi Ani cu Sănătate / În căsuţă cu de toate, / La mulţi Ani, cu bună pace / Precum Domnului îi place!” 

     

Aveam „în grijă” cojocul şi cartea lui, „Strigat-am către tine” şi un reportofon care îi aparţinea. Urcase pe scenă cu volumul de versuri antologic, „Taina care mă apără”,volum care văzuse recent lumina tiparului. Grigore îmi cere reportofonul. I-l dau. Cântă cu Fuego, ţinându-se de umeri; la un moment dat Fuego face semn cameramanului să nu mai filmeze şi după vreo 18 minute de cântat, Grigore Vieru coboară de pe scenă, vine lângă noi. Foarte obosit. Spectacolul continuă cu cântecele lui Fuego , pe versurile lui Grigore Vieru.

     

La orele 19:45 suntem invitaţi pe scenă ,Grigore Vieru, Fuego şi eu ,de către Valeriu Baban şi Nicolae Dandeş (lector universitar, directorul Centrului Pro Europa din Cahul), ambii consilieri. Ni se oferă, lui Grigore Vieru, Fuego şi mie câte o diplomă înrămată,frumos tipărită şi câte un buchet de flori. Redau textul scris pe diploma lui Grigore Vieru: „Stimate domnule Grigore Vieru! Pornind de la afirmaţia Dumneavoastră:„Nu există atâţia ochi pe pământ, câtă frumuseţe în jur” credem că e atâta nevoie de putere să rezişti minunatului cuvânt şi minunatului sunet, izvorât din el, luminat de harul dăruirii de sine a două cugete gemene – Grigore Vieru şi Fuego. Vă aducem în dar buchete de slove sincere, urări de sănătate, prosperitate şi roade mănoase în minunata colaborare. Cu toată veneraţia, publicul din Cahul…unde sunt mai dulci izvoarele / unde e mai dulce soarele şi unde mereu sunteţi doriţi şi aşteptaţi. 15 ianuarie 2009. Cahul, R. Moldova”. Apoi, protopopul de Cahul oferă câte o icoană lui Grigore Vieru şi lui Fuego. 

     

Facem poze, eu cu Grigore Vieru, vin lângă noi şi Nicolae Bacalbaşa, Flory şi Dan Goga. Ni se alătură şi mulţi cetăţeni din Cahul care vor poze cu Grigore Vieru. Mai întârziem puţin, după care suntem invitaţi la restaurantul „Flamingo” din Cahul. Urcăm până la primul etaj, după ce lăsăm hainele la garderobă. Maşinile rămân în faţa restaurantului (nesupravegheate). La masă stau lângă Grigore Vieru care pare din ce în ce mai obosit. Alături de noi, Flory, Dan Goga şi Nicolae Bacalbaşa. Ne interesăm ce vin preferă Grigore Vieru. Nu voia nimic. Mănâncă foarte puţin. La un moment dat văd că-şi pregăteşte  două pastile rozalii pe care le ia cu apă. Îl întreb dacă nu vrea un pic de „vinişor”, cum îi plăcea lui să spună. Refuză categoric.(În seara aceea nu a băut nici o picătură de alcool. Fac precizarea, fiindcă un nemernic, bâiguind în presă, a vrut să denatureze realitatea. Dar, o să-l bată Dumnezeu !). Vorbim despre multe lucruri privitoare la literatură. Îl enervează „nişte lepădături” care se ocupă de el. A invocat numele lui M. Coţiu şi ale altora care îl atacă frecvent în „Moldova Suverană” şi „Flux”. Neprietenii nu-şi aleg vorbele cu care te atacă , îi zic eu. Îl rog să nu ia în seamă nici o frază care i-ar strica buna dispoziţie. Dar,  el spune că nu mai rezistă. Îmi aminteşte că unul din nepoţii săi din Chişinău a fost oprit de doi indivizi care i-au pus o bucată de scândură  pe cap şi au dat în ea cu un ciocan numai şi numai că e nepotul lui Grigore Vieru. „Am fost, apoi, la o şezătoare literară, povesteşte el, era un public destul de numeros şi, la un moment dat, am recitat versurile: „ Câte stele sunt pe cer / Toate  pân’ la ziuă pier / Numai una ca o proastă / Şade pe uzina noastră”. M-au  chemat la Interne, că de ce am ales tocmai acele versuri, iar eu le-am răspuns că „acei care m-au turnat, de ce le-au ascultat?”. 

        

Repet, Grigore Vieru a mâncat foarte puţin. S-au făcut şi poze. În diagonala noastră, în restaurant era conducătorul maşinii cu care venise, Gheorghe Munteanu, care nu a băut altceva decât apă. Încerc să-l conving, insistent, pe Grigore Vieru, să meargă cu mine la Galaţi. De obicei, poetul, când venea la Galaţi stătea numai la mine. Să vină şi să stea vineri, sâmbătă şi duminică (16, 17, 18 ianuarie) după care îl reped eu până la Chişinău. Nu se hotărăşte. Poate-l conving, totuşi, îmi zic în sinea mea. Insist din ce în ce mai mult, vin cu argumente care să convingă, dar mereu sunt refuzat cu o discreţie viereană, parcă bine pusă la punct. Îi spun că de la Cahul la Galaţi sunt doar 70 km, deci e foarte aproape, iar de la Cahul la Chişinău sunt 170km. Ar fi mai bine să mergem la Galaţi, vom face întâlniri cu  profesori, liceeni, dar şi cu studenţi de la cele două universităţi , unde sunt şi cursanţi basarabeni. A stat, s-a gândit, frigul din restaurant se cam voalase. Totdeauna când îl invitam la Galaţi, venea cu mare plăcere. Acum ezita. La un moment dat îmi zice: „Viorel, nu se poate, am nişte probleme de rezolvat la Chişinău, trebuie să plec. Îţi promit că la sfârşitul lunii vin special la Galaţi, mai precis vin de joi 29 ianuarie şi voi sta la tine chiar 10 zile, dar acum, crede-mă, trebuie să ajung la Chişinău”. 

     

La un moment dat, văzând  nişte felii de pâine neagră, s-a aplecat la urechea mea şi mi-a vorbit în şoaptă:„Ştii, Viorel, pâine de asta mâncam eu la măicuţa acasă, la Pererâta ,asta e pâine de care numai măicuţa mea ştia să facă; e dulce şi parcă ţine şi de foame. Ia şi tu şi gustă şi ai  să-mi dai dreptate. Şi încă ceva, aş vrea să vorbeşti tu cu cei de la bucătărie fiindcă vreau să duc acasă vreo două–trei felii şi să-i arăt Raisei  (soţia poetului, n.m)  ce pâine făcea măicuţa mea. E pâinea cu care am crescut, ia vezi ce gustoasă e !..”.  

     

Am coborât repede la magazinul de la parterul restaurantului, am cumpărat două pâini şi i le-am oferit lui Grigore punându-le într-o sacoşă. S-a bucurat ca un copil blând care şade la soare. Am mai întârziat până la orele 23:00, când Grigore Vieru s-a hotărât: „Plecăm!” Am coborât la garderobă, am luat hainele şi am ieşit în stradă la maşini. Ne-am fotografiat de mai multe ori, ne-am îmbrăţişat. Timpul trecea, privindu-ne, parcă, cu nişte ochi de ger venit din iarna primejdiei şi ascuns printre noi. Ceaţa se întâmpla tot mai deasă pe uliţele Cahulului. L-am mai rugat de câteva ori să vină cu mine la Galaţi. 

  

Îl convinsesem în proporţie de 85 la sută, începeam să mă luminez de bucurie, în toiul nopţii. Apoi, cineva din grupul de Galaţi, mi-a şoptit: „dacă a zis că revine la sfârşitul lunii, nu mai insista, e nepoliticos şi deranjant !” Orice imprudenţă se plăteşte, mi-am zis. Nu ştiam ce să mai cred. Blitzurile aparatelor de fotografiat luminau noaptea care mi se părea din ce în ce mai urâtă. Un ultim gest de salut, după care, privindu-ne lung, cu îngrijorare Grigore ne îmbrăţişează pe toţi cei care-l înconjuram. Mai facem câteva poze, Grigore Vieru ne îmbrăţişează din nou, urcă în maşină lângă şofer. Îl avertizez pe acesta,: „te rog să conduci cu atenţie, ai mare grijă la drum, vezi să circuli cu viteză sub 60 la oră, ai lângă dumitale pe marele nostru poet şi prieten, pe Grigore Vieru”. Îmi face semn că a priceput  şi pleacă „în trombă” spre Chişinău. Şoferul se grăbea şi el din ce în ce mai tare având nişte „probleme personale” de rezolvat , după propria-i mărturisire. Cu puţin timp înaintea maşinii în care era Grigore Vieru, plecase spre România, cu o maşină puternică, interpretul Fuego (Paul Surugiu) şi ceilalţi componenţi ai grupului de colindători. 

     

La orele 23:20 după ce maşina a plecat cu Grigore Vieru spre Chişinău, protopopul din Cahul, Mihail Ursachi, ne-a invitat la catedrala Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gravril  unde ne-a oferit câte un calendar ortodox şi câte o icoană. Am discutat despre Grigore Vieru, tot timpul cât am stat acolo. Nimeni nu bănuia ceea ce i se putea întâmpla, dar toţi eram de acord că ar fi fost mai bine să rămână cu mine şi să mergem la Galaţi sau mai bine să fi rămas măcar la Cahul la camera 110 unde i se propusese.” Noaptea se circulă greu”, mă trezesc eu vorbind. 

    

La Galaţi ajungem la 01:05 noaptea. Pe la orele 01:45 sună telefonul şi bunii mei prieten Nicolae Dabija şi Valeriu Matei mă întreabă, cum a fost la Cahul?! Le povestesc doar câteva secvenţe şi, la un moment dat, cu menajamente, Valeriu îmi spune: „Ştii că domnul Vieru a fost victima unui accident la intrarea în Chişinău, în apropierea localităţii Dănceni, raionul Ialoveni, izbindu-se violent de stâlpul unui panou publicitar?!” „Nu se poate !”, am strigat. Înainte de asta, îi povestisem lui Valeriu cum l-am rugat pe poet să nu plece cu maşina prin ceaţă şi pe întuneric şi să vină cu mine la Galaţi. Nu ştiu ce probleme importante îl chemau la Chişinău ! Nu vom şti,poate, niciodată căci astăzi Grigore nu mai e şi viaţa noastră a tuturor celor care l-am cunoscut şi iubit e acum mai săracă cu o lumină. Apoi, am stat până la ziuă cu luminile aprinse în toată casa, rugându-mă pentru sănătatea marelui poet; cine ar mai fi putut să închidă ochii după aflarea acestei veşti năpraznice ?! Poate că în acele clipe, trupul firav al lui Grigore se mai zbătea încă între viaţă şi moarte. Apoi, umbra lui Grigore Vieru s-a aşezat pe marginea patului meu. L-am întâlnit pentru o clipă în sânul unei profunde tăceri, nici nu mai ştiu când şi cum ceasul de dimineaţă a sunat pentru reintrarea mea în rutina zilei, a unei zile mai tristă ca niciodată, asemenea celei în care, acum 163 de ani, spiritul lui Eminescu se întrupa de la Duhul Sfânt şi din trupul României, devenea om. Acum, Grigore Vieru, aruncat ca jertfă în suliţele destinului, se ridicase deasupra pământului basarabean al Moldovei nemuritoare spre a priveghea la viitorul Ţării alături de marile spirite ale poporului nostru.