Subscribe Us

Aripi - Marian Veleriu GĂUREANU

 


Marian Veleriu GĂUREANU 

Aripi

Aseară am primit aripi. 
Și eu am visat în copilărie sau la adolescența puberă că zbor, că mă înalț deasupra tuturor pentru ca apoi să cobor într-un picaj nebunesc, asemenea vulturului negru viforât în disperarea ultimului atac al supraviețuirii, că evit în ultima clipită strivirea de stânci sau de case, precum rândunicile frenetice care vestesc, prin zborul lor tumultuos apravăț pământului gloduros, iminența ploilor vijelioase de vară, că mă înalț din nou spre soare, deodată cu un stol de ciocârlani moțați, împestrițați în cenușiu, cu cozi mincinoase de fazan, pentru ca apoi să alunec legănat spre baștină, la fel ca frunzele uscate, roșiatice, ale stejarului, la vremea toamnei târzii. 
Indiferent câte acrobații am făcut în zborurile mele, nu m-am lovit niciodată, pentru că în fața catastrofelor aveam dăruită cea mai de eficace armă, efemera revenire, după care îmi reluam și mai zburdalnic, și mai hotărât, plutirea peste tot, peste toate. 
Curios din fire, ranversam când lin, când îndârjit, însă nu am reușit niciodată, niciodată să-mi văd aripile, deși știam cum vreau să fie.
Aseară am primit aripi. 
Așa trebuie să fi fost, pentru că nu am simțit nici o secundă furnicăturile creșterii din rană, nici spasmele zămislirii din clipele nașterii pe care le îndură mamele, nici lâncezeala dulce și dureroasă a pupei ascunsă în cocon, așteptând să-i crească aripi de fluture. 
Pesemne că le va fi adus vreun curier care, încurcând comenzile în graba livrării coletelor și în alte părți, a semnat el în locul meu, enervat probabil de faptul că nu îi aud chemarea și în aceeași măsură, de natura pachetului. Cine mai comandă astăzi aripi, când biletele de avion, dus-întors, sunt mai ieftine decât cele de tren! 
Pasămi-te, au sărit singure direct pe omoplații mei, înșurubându-se adânc, încercând oarecum să se ascundă, dar eu știam deja din vremea copilăriei cum trebuie să arate – mari, frumoase, înalte de-un cot deasuprea capului și cu vârfurile mângâind pământul, având culoarea îngemănată a cafelei și a coniacului. Pentru mine, când eram mic, cafeaua aducea aerul complet al orientului, iar mai târziu, la vremea adolescenței năbădăioase, coniacul însemna atingerea inimii cu o minusculă rază de soare ce parcă lumina mai mult de-atât, lega la căldura luminii sale, gândul curat cu inima bună. 
Nici măcar atunci nu am visat la aripi de aur, în mintea mea ar fi fost un fel le lès-majesté față de îngerii care primiseră darul îndumnezeirii, nici la aripile argintii ale îngerilor îmbrăcați în armuri strălucitoare, gata de lupta vitejească cu răul sau aripile albe ale celor blânzi, cuminți, în orice moment jertfelnici pentru credință. 
Aripile mele erau așa cum le-am dorit dintotdeauna, de un maroniu-roșiatic dulce, ușor sclipitor.
Imediat m-am avântat spre înalturi, cântându-mi singur bucuria, mândru mult peste cât se cade, găsind pentru o secundă că rostul meu este desigur printre stele, fiind chiar ușor, foarte ușor, supărat că au ajuns așa de târziu la mine. Ei, dacă veneau acum treizeci de ani, ce repede aș fi cules brațe de stele pe care le-aș fi statornicit cu mângâieri, în fiecare seară, în poala iubitei, cum aș fi stors în copilărie cozile cometelor ca să umplu lăptăresele de pe polițele cu oale colorate, din lut, cum aș fi îndreptat dintr-o singură fâlfâire cărările zigzagate ale tinereților timpurii, câte care cu roți surpate aș fi reparat, câte poduri peste stavile de netrecut aș fi înălțat, câte ...
Ce-o fi cu ele de-au ajuns așa târziu? Să fi primit eu darul despărțirii răului, al aruncării în neguri a neghinei? Îmi voi desface într-o clipită aripile uriașe cu care voi vântura lumea de la un cap la altul, dându-le celorlalți, drept pavăză, doar credința și, rânduind balanțe la fiecare răscruce, voi implora îngerii judecători cu aripi de argint să-și mai întrebuințeze odată armele și armurile. Cu vijelia mea năprasnică, voi desrobi de sub zăgazul barajelor toate apele, redând pământului înțelenit și pârjolit binecuvântarea vieții dintâi dăruite, prin vocot voi mătura munți și văi, lăsând crestele libere pentru vulturii pribegiți și păsăretul urgisit, cu suflul meu uriaș voi ridica valuri cât Carpații, greblând adâncurile de necurățenie și lecuind rănile nepătrunsului abis... 
Mă voi întoarce din nou la voi, îngenunchind, alături de îngerii cu aripi imaculate, strălucitor de albe, încercând împreună răscumpărarea, calea dintotdeauna dreaptă, dintotdeauna vie, dintotdeauna nouă...
Și câte nu aș mai avea de făcut! E absolut obligatoriu să-mi fac un plan, să stabilesc priorități, să mă gândesc la excepții, ba chiar cred că un sistem birocratic ar fi de mare ajutor în fața nemărginitei avalanșe care se prezumă. Nicicum nu este timp de pierdut, aceasta trebuie să fie rânduiala aripilor mele!
Ori poate că voi răsturna lumea de astăzi, cea atât de bine știută, atât de repede cunoscută că ajunge știrea de la polul nord la polul sud, înaintea undei magnetice! Rămâne vorba între noi, însă eu, de când eram copil, am avut anumite dubii în legătură cu magnetismul. M-am convins mai târziu că am dreptate, că doar pretindem că am cunoște fenomenele legate de principiul general al magnetismului și că la aceeași concluzie au ajuns întotdeauna, în toate epocile, cei câțiva mari învățați ai lumii, însă în vremile de început, pentru a nu ne fi prea rău, ne-au inventat legende, iar acum, pentru a nu ne fi prea bine, ne inventează limite. 
Așadar, voi răsuci lumea cu josu-n culme, voi răsturna palate și voi ridica bordeie, voi pune preaslăvitul din ce în ce mai jos, preaînălțând neștirea șireată sudată în neobrăzare. Nu-i mult de muncă, în curând voi isprăvi, toate sunt aproape gata făcute, dar tare mi se pare că iar am să revin la calea ce-o gândeam cu o clipă înainte.
Mă legănam distrat pe ramura cea mai groasă a unui stejar uriaș, gândind cu voluptatea puterii la tot ce am să fac, când am simțit un vânticel răcoros mai jos de subțiori, deasupra locului din care Creatorul a luat mostră pentru o caldă și nouă zidire. Am simțit deodată cum alte aripi, mai înguste și mai lungi decât primele, se desfășoară în stânga și în dreapta mea, primele transformându-se după noul model  ̶  transparente ca sticla, înguste și țepene, lungi de peste trei metri fiecare.
Am privit temător cele patru aripi și mi-am luat cu frică zborul, la prima pală de vânt mai serioasă, gândind că măcar voi putea să planez spre un loc deschis, lipsit de pericole. 
Oho, cele patru aripi drepte nu erau deloc fragile, dacă erau din sticlă trebuie să fi fost un termopan triplu stratificat, cu margini flexibile din lemn de stejar  ranforsat la abur sub presiune, pentru că mă deplasam cu ușurință, coteam brusc în orice direcție, în sus sau în jos, ba chiar puteam opri brusc și manevra în spate precum mașinile în marșarier. 
Stăteam drept, cu aripile uriașe de libelulă bâzâind imperceptibil, mă repezeam în cădere pe bulevardele desenate de rândurile de copaci care mai străjuiesc unele șosele, zburdam deasupra lacurilor, pădurilor, florilor... 
Da, cu aripile mele turate la maxim voi scutura polenul florilor din toate poienile, îl voi amesteca și-l voi sufla între petale redând pământului miracolul seminței, iar din polenul cel mai fin, ridicat cel mai sus, voi fermenta pentru zei cel mai parfumat, mai auriu, hidromel.
Zburam lin deasupra unui câmp cu flori când am simțit că ceva nu este în ordine. Bâzâitul aripilor mele care aducea cu murmurul firelor de înaltă tensiune ai stâlpilor din magistralele de transport energie electrică, se molfăia, se estompa precum un motor care începe să dea rateuri și este repornit, pentru ca, după câteva secunde, să mă prăbușesc în iarbă, aripile mele îndoindu-se și lovind în gol. 
Norocul meu a fost că nu mă grăbeam și am aterizat în picioare, cu aripile strânse la spate. Atunci am observat că se lățiseră, se subțiaseră mai ceva decât o coală de hârtie! Colorate cărămiziu cu pete mici, negricioase, iar cele din față având vârfurile negre, cu câteva pete cărămizii în lateral, erau de o fragilitate fără seamăn. Trebuia să învăț din nou a zbura, acum folosindu-mă de alte tehnici, alte mișcări. M-am privit cu mai multă atenție și am observat că pe aripi, cântarele de parfum sunt deschise și eliberează feromonii destinați să atragă femelele. 
Asta îmi mai trebuia! După ce că am devenit un ordinar, cel mai comun dintre toți fluturii, fluturele-de-scaieți, că de, nu puteam să fiu și eu un amiral roșu, un ochi de păun sau un monarh, na, să trăiesc măcar vreo nouă luni, mi-am parcurs și întreg ciclul ou-larvă-pupă-fluture, rămânându-mi de trăit câteva zile. 
Când să mă mai bucur de zborul meu codificat sub soare, când să-mi mai antrenez aripile din spate ca să cârmesc spectaculos, când să-mi tonific aripile din față ca să pot zbura pe ploaie? Mai am de trăit câteva zile și trebuie să mă înmulțesc! Dar eu sunt un fluture inteligent nu unul habotnic! Și nici nu știu de unde să închid cântarele de parfum...
Căutând să găsesc rezolvare unei situații fără ieșire, mă frământam disperat, gata să plâng, atunci când, cuprins de o fericire fără seamăn, am simțit dulcea înjunghiere a razelor de lumină, printre genele strânse.

Astăzi a fost cea mai fericită dimineață din viața mea. Priveam, fără să-mi pese de lacrimi, lumina soarelui, iar inima îmi cânta, bubuind ascunsă undeva prin creier, mulțumiri fierbinți Celui de Sus - ,,Bine ești cuvântat Doamne, învață-ne pe noi îndreptările tale!”




Trimiteți un comentariu

0 Comentarii