22 aprilie 2016

De zece ani Pădurea cântă pe scena Teatrului Cărăbuş din Brăila

Virgil ANDRONESCU

Cunoscându-l îndeaproape pe dramaturgul Ion Bălan şi fiind un sincer iubitor de teatru, am pornit demersul documentării în ceea ce priveşte împlinirea a zece ani de la premiera piesei pentru copii Pădurea cântă care continuă să fie în repertoriul teatrului și în prezent. Am aflat că până acum Pădurea cântă s-a jucat în medie, de 100 de ori chiar dacă pe scena Teatrului de păpuși Cărăbuş se produc 10 titluri pe stagiune.

Povestea producerii acestei piese este interesantă şi a pornit de la cele două nepoate pe care Domnul Ion Bălan le are. Ele au mers undeva, la ţară, la bunici unde au avut parte de o vacanţă ca în poveşti. Eroinele sunt Anca şi Raluca personaje și în piesa Stop! Stop! Stop!. În prezent fetele fiind una elevă de liceu şi cealaltă studentă, dar la acea vreme fiind şcolăriţele premiate care dresau lupul şi vulpea să nu mai atace gospodăria bunicilor şi mai ales coteţul cu găini.

Am ascultat fragmente din Pădurea cântă şi m-a bucurat muzica antrenantă, veselă, scrisă de Aurora Popescu, actriţă, cu un rol important în piesă. Am descoperit lumea fascinantă a unei poveşti în care două verişoare pornesc la drum într-o aventură în lumea basmului pe care apoi o părăsesc, creându-şi singure propria poveste.

Ion Bălan: În urmă cu peste zece ani am îndrăznit să scriu şi teatru pentru copii, toate piesele au fost puse în scenă de Teatrul Cărăbuş, iar apoi le-am publicat într-un volum pe care l-am intitulat Teatrul ca o lecţie de viaţă. Autorul recunoaşte că: nu a fost uşor să pun păpuşile să vorbească între ele, să vorbească cu actorii, într-o limbă pe care doar copiii o înţeleg- aşa cum lupul vorbeşte cu vulpea, aşa cum acestea vorbesc cu păsările din ograda bunicilor şi cum toate acestea se înţeleg căzând la învoială cu Anca şi Raluca ( în Pădurea cântă dar şi în Stop!Stop!Stop! sau în dialogurile impresionante ale papagalului cu veveriţa, aşa cum se ceartă pisica Miki cu căţelul Piki ).

Vinovaţi pentru spectacolele bune sunt pe lângă autorul textului, regizorul care mişcă personajele, scenograful care concepe şi construieşte mirifice decoruri, actorii care mânuiesc cu măiestrie păpuşile, ei înşişi fiind personaje.Luminile şi muzica creează atmosfera de poveste în care intră şi devin captivi, parcă definitiv, prichindeii care vin la teatru şi sunt primiţi încă de la intrare de doamne ce le zâmbesc părinteşte şi-i ademenesc cu vorbe prietenoase.

Dramaturgul Ion Bălan a încercat şi a reuşit aproape de fiecare dată să iasă din basm pentru ca apoi să ofere pe înţelesul copiilor adevărate lecţii de viaţă cotidiană! Copiii vin la teatru să-şi consume emoţiile, să înveţe să iubească, să înveţe să lupte şi să nu se lase învinşi. La fiecare final de spectacol, indiferent de trăirile produse de povestea văzută micii spectatori împreună cu părinţii, bunicii ori educatorii aplaudă actorii şi păpuşile - descrie atmosfera din final de reprezentaţie actorul Iulian Gheorghe.

Cu ceva timp în urmă am văzut piesa Pădurea cântă împreună cu nepoţica mea şi am realizat ca adult, că am trăit aproximativ 50 de minute într-o lume de basm, deconectantă, încărcată de energii pozitive.Frumoase şi încărcate de poezie lecţii de viaţă!

Cum de s-a reuşit ca această piesă să fie jucată timp de zece ani? Actorul și directorul instituției, actorul Florin Chirpac: Eu cred că este doar un început, va merge şi mai departe încă zece ani şi încă zece ani, piesa este abia în copilărie, nu a ajuns încă la maturitate şi este bine de ştiut că sunt piese care au trecut de maturitate şi care sunt în zona de bătrâneţe pentru că sunt realizate şi jucate cu sufletul de trupa teatrului. Sunt piese pe care eu le socotesc ca fiind de colecţie şi care au fost aşa de bune, aşa de bine făcute încât au rezistat cu succes timpului!

Actriţa Sofia Gabriela Cătună: Spectacolul se joacă destul de des pentru că place şi pentru că este cerut. Este un spectacol strict pentru copii, este încărcat de culoare, are muzică multă şi antrenantă, conţine şi un mesaj referitor la pădure, la animale, la cum să iubim natura; există şi un mic conflict acolo, între animale, de unde iarăşi se pot trage nişte învăţăminte, textul ne ajută să primim şi un mesaj al pădurii pentru copii. Dincolo de text, muzică, culoare, la noi se joacă spectacolele pentru că generaţiile de copii se schimbă şi cei care sunt acum la grădiniţă vor merge la şcoală, iar locul acestora va fi luat de altă generaţie.Joc în acest spectacol, am primit cu bucurie invitaţia, mi-a plăcut şi mă încântă, mă bucur împreună cu copiii! Energia pozitivă din sală se transmite şi la noi, dincolo de cortina nevăzută şi ce poate fi mai frumos decât să trăieşti şi să te bucuri împreună cu micii spectatori pentru actul de creaţie al trupei!

Actorul Iulian Gheorghe: Am avut bucuria să joc şi în spectacolul Pădurea cântă, pe textul lui Ion Bălan, text în care este vorba de o întâmplare de vacanţă. Premiera a avut loc pe 8 octombrie 2006, până atunci mai avuseserăm colaborări tot pe textele aceluiaş autor. Mereu cu gândul către ceruri, O pisică şi un căţel sunt prieteni cu Gigel, Stop!Stop! Stop!, ş.a. Pădurea cântă este o poveste frumoasă, întâmplarea are loc la ţară, la bunici, la marginea unei păduri, într-o vacanţă de vară, unde două fetiţe (nepoţelele autorului) au trăit evenimente pe care mai apoi le-au povestit. În general, copiii sunt prieteni cu animalele, cu căţeluşul, cu cocoşelul din ogradă, cu puişorii, cu pisicuţa, dar la un moment dat vulpea şi lupul au furat găinuşa şi cocoşelul din ograda bunicilor. Anca şi Raluca au pornit în căutarea acestora, au găsit lupul şi vulpea, dar contrar altor poveşti, nu i-au pedepsit ci au negociat eliberarea păsărilor şi au rămas prieteni.

În basm nu se poate asemenea lucru, dar într-o vacanţă la bunici se poate! Spectacolul se joacă într-o notă alertă, totul se termină cu bine! Sunt de părere că teatrul pentru copii trebuie să ducă mai departe basmul, povestea ca o lecţie de viaţă.

Dramaturgul Ion Bălan: Am discutat cu directorul teatrului şi am făcut o retrospectivă a textelor jucate, a spectacolelor şi tematicile acestora, cu gândul de a fi ceva care nu s-a mai jucat şi mai ales, ceva care să nu fie basm în sensul că a fost, am dorit să scriu şi în parte cred că mi-a reuşit, ceva care să însemne acum. Când am intrat în basm am fost nevoit să rămân câteva scene, am ieşit repede din a fost şi am intrat în prezent. Ca pretext am folosit altă poveste nu basm, povestea fetelor Raluca şi Anca, am scris pe tipologia lor de manifestare, de opţiuni, le-am creionat şi le-am pus în scenă, le-am mişcat într-o poveste care înseamnă acţiune şi nu basm. La premieră, înainte de începerea spectacolului le-am prezentat publicului, le-am urcat pe scenă de unde am spus că ele sunt eroinele piesei. Motiv pentru care i-am propus directorului şi acesta a fost de acord, ca după zece ani de jucat să le invităm din nou pentru a spune povestea lor în deschiderea spectacolului omagial.

Atât teatrul pentru copii, în genere, cât şi spectacolul Pădurea cântă sunt duse mai departe datorită dragostei tuturor celor implicaţi cu dăruire în arta spectacolului, în conducerea instituţiei, dragostea pentru profesie, dragostea pentru copii, dragostea pentru spectacol!

revista Litera 13, nr.6, p.6-7

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu