Concertul de Crăciun al orchestrei de cameră a Filarmonicii ”Lyra-George Cavadia” Brăila

Joi, 21 decembrie 2017, ora 19,00, în Sala Mare a Teatrului ”Maria Filotti” are loc Concertul de Crăciun al orchestrei de cameră a Filarmonicii ”Lyra-George Cavadia” Brăila dirijată de col. Petrea Gogu.

Programul cuprinde lucrări ale compozitorilor: Johan si Joseph Strauss; Georges Bizet; Emile Waldteufel; Georgy Sviridov; Franz Schubert; Spephen Flaherty; Leroy Anderson; Adolphe Adam etc.

Invitați: soprana Cerasela Popa-Omocea și baritonul Laurențiu Mocănescu.

Concertul este organizat de Filarmonica "Lyra-George Cavadia" Braila în parteneriat cu Teatrul "Maria Filotti".

Biletele se găsesc la agenția de bilete a filarmonicii din Calea Călărașilor Nr. 52 de luni până vineri între orele 8:00 - 18:00 și la agenția de bilete a teatrului "Maria Filotti" Brăila.

Prețul unui bilet este de 29,08 lei.

Share:

Intimitate

Alensis De Nobilis

Când vălul nopţii îţi desface tivul
Şi despicată ondulezi măiastră
Cumva-ntre buze curge aditivul
Ce-nsiropează astrul într-o astră

Iar mierea mea îţi umblă în ţesuturi
De parcă ţi-e acolo cineva
Care îţi stoarce ultime tributuri
Să arzi în flăcări şi să spui nu-da

Te-nfiorezi de vise ca de plezne
Ce te lovesc pe şolduri cu tandreţe
Cu bice grele, împletiri de bezne
Când degetele mele îţi sunt beţe

Te trec fiori ca după un alint
Ce l-ai visat tu, dulcea mea sihastră
Mă simţi cum intru chiar în labirint
Dar sunt doar visul, doamnă, dumneavoastră...

Share:

CUM ALEGEM DRAGOSTEA de Dumitru BARĂU (recenzie)

Dumitru ANGHEL

Romanul „Cum alegem dragostea”, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 412 pagini, 2016, semnat de scriitorul Dumitru BARĂU, este o caldă, sinceră şi emoţionantă carte închinată părinţilor, în egală măsură mamei şi tatălui, pe care o alătur, fără rezerve, temei epice a adoraţiei materne, mai ales, modelelor de-o diversitate convingătoare din literatura universală şi din cea română. Pentru a fi explicit, mă opresc la varianta lirică, cea mai la îndemână cititorului: „ Pe malul apei se-mpletesc / Cărări ce duc la moară / Acolo, mamă, te zăresc / Pe tine-ntr-o căscioară / ... / Tu torci. Pe vatra veche ard, / Pocnind din vreme-n vreme, / Trei vreascuri rupte dintr-un gard / Iar flacăra lor geme” („Mama”, de George Coşbuc), dar amintesc şi modelul epic al Smarandei Creangă, imaginea-simbol a iubirii filiale, divinizată de Nică a lui Ştefan a Petrei din Humuleştii „Amintirilor din copilărie”, capodoperă a literaturii române, care nu prea mai are loc în manualele şcolare de azi, „atac” imoral şi periculos la adresa educaţiei generaţiilor de copii, aşa cum se întâmplă şi cu opera literară a unor Eminescu, Alecsandri, Coşbuc sau Marin Preda, Zaharia Stancu...

Noua carte a domnului Dumitru Barău, cu un titlu-metaforă provocator: „Cum alegem dragostea”, a ales să facă din iubirea pentru părinţi un subiect de proză, pe care l-a poziţionat în parametrii moderni ai literaturii-spectacol, o epică cu introspecţii lirice, care-l plasează pe scriitorul brăilean între două ipostaze sentimental-literare: poezie şi proză, din care a rezultat o lume şi o atmosferă autentice, pe un palmares editorial de referinţă pentru profilul său de creator: volumul de versuri „Anotimpul visării”, debut editorial, 2009, cu o candoare lirică de adolescent, când îndrăgostit, de natură sau de iubita sa; când trist şi melancolic, bulversat sufleteşte de meditaţii existenţiale şi de întrebări fără răspuns; sau riscând confesiuni, ori laice, ori în dialog cu Divinitatea, din care citez doar două versuri din poemul „Insomnii”: „Toată noaptea mi-am spălat sufletul / cu norii întunecaţi ai neliniştei”. Apoi volumul de proză scurtă „Casa umbrelor”, remarcabil pentru o componentă definitorie a stilului prozei sale, rezultată din structura, din „arhitectura” schiţelor şi nuvelelor: finalul! Sfârşitul, încheierea întâmplărilor este şocant, neaşteptat, imprevizibil, ca instantaneul unui blitz-foto, cu reacţii „la minut!”, printr-un click narativ abrupt, ca în literatura romanelor poliţiste sau în tehnica cinematografică a filmelor de acţiune, cu valoare de concluzie-impact! Iar între aceste două cărţi, un al doilea volum de versuri, „Vis albastru, Emeli”, confesiuni lirice semnate de un poet ardent şi suav în lirica sa de o extremă fineţe.

Romanul „Cum alegem dragostea”, cum îl numeşte, cu graţie şi... cu iubire, prozatorul Dumitru Barău, este o monografie sentimentală, cu datele unei „cronici de familie”, din vremuri cuminţi şi idilice, într-un stil convingător, în care am descifrat şi fraza stufoasă sadoveniană, şi oralitatea intimă şi uşor ironică a povestitorului sfătos şi fabulos de la Humuleşti, într-o alternanţă vivace cu rigoarea arhivarului, reunite într-un tutti tonal preclasic „Stabat Mater”, din compoziţiile vocal-simfonice semnate de Palestrina sau Josquin des Prés. De pildă, în portretul personajului principal, Ion, nume de referinţă în onomastica ortodoxă şi laică românească, tatăl, sunt relevante şi... uşor docte, trimiterile lămuritoare: „Aşezarea a fost atestată documentar de un privilegiu comercial acordat unor negustori din Transilvania, de Ilieş Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, în 9 aprilie 1433...” (pag. 12), ca-ntr-o lucrare ştiinţifică originală şi autentică, imposibil de a fi acuzat de... plagiat, ca în spectacolul mediatic al doctorilor orgolioşi de pe piaţa inteligenţei româneşti contemporane.

Tentaţia documentului autentic, uneori „rece” şi lipsit de fiorul ineditului incitant, este rapid înlocuită cu amănunte de o caldă intimitate, cu aura uşor naivă a frumuseţii sufleteşti, neîntinată de ipocrizia şi ifosele fără acoperire. Astfel, în portretul Mamei, personajul emblematic al romanului, este dominantă o viziune esenţialmente sentimentală, bazată pe alternanţă între ficţiunea impersonală, specifică genului epic cult şi ecoul, reverberaţia dominantă a amintirilor personale ale autorului, cu grijă pentru o psihologie plauzibilă: „Cea mai familiară imagine a mamei este legată de momentele când reuşea, pentru o vreme, să fugă din lumea ei reală, pentru a făuri închipuiri născute din lumea cărţilor citite sau din visele ei. Citea mult...” (pag. 8).

Mama este un personaj delicat, cald, iubitor, cu o percepţie anume în a-şi educa feciorul: „Dacă vrei să fii mulţumit, trebuie mai întâi să-i faci pe alţii să se simtă mulţumiţi” (pag. 9); dragostea pentru copilul său este dominantă: „Mă strângea la piept, până când ochii ei luminoşi se închideau, scăpând pe la colţuri câte o lacrimă”; sau: „- Ştiam că ai să vii!” (Ibidem), de undeva, de la şcoală, de oriunde, pe coordonatele stilistice ale unei obsesii materne.

Cu adevărat, arta portretului  este convingătoare în literatura scriitorului Dumitru Barău şi cu totul originală, pentru că se menţine constant într-un spaţiu al verosimilului, pe care-l înnobilează cu proiecţii şi antecedente biografice, chiar dacă sentimentul identificării totale pare să-l îndepărteze de ficţiunea generalizatoare şi adaugă o vagă undă de... „Jurnal” şi o senzaţie  de supradozare a liricului, evident desigur în cărţile sale de poezie.
Scriitor modern de secol XXI, modifică scenariul „Amintirilor” sale din copilărie, înlocuind uneori efectul provocat de cauză, ca în tehnica literaturii de ficţiune, cu elemente-probă dintr-un „curriculum vitae” încărcat de elemente probatorii, dintr-un proces de paternitate. În acelaşi registru compoziţional se recompune şi portretul tatălui: „Era un tip jovial, cu nişte ochi, aparent banali, dar foarte expresivi, când trebuia să exprime blândeţea sau iubirea... Pentru el şi pentru mama, copiii deveniseră unicul scop al vieţii”; variaţiuni pe aceeaşi tehnică portretistică, sedus de mereu alte nuanţe, pe care domnul Dumitru Barău le reconstituie cu simţ narativ, cu o octavă necesară presiunii sentimentale: „Pe scena vieţii, tata era un actor sârguincios şi talentat..., pentru că l-am văzut interpretând mai toate ipostazele pe care marele regizor, viaţa, le cere unui om... l-am văzut râzând, când sufletul îi plânge, şi l-am văzut plângând, copleşit de revărsarea tumultuoasă a unei bucurii neaşteptate” (pag. 10).

Tehnica narativă, salvată de-o inteligentă selecţie şi dintr-o elegantă direcţionare spre ceea ce ar putea fi un scenariu biografic, conferă calitatea de roman, ca specie a genului epic cult de mare întindere, cu valenţele Faptului Divers ridicat la rang de Eveniment din orice posibilă biografie şi din orice timp sau loc, ori posibilă perspectivă. Amănuntele năucitoare, de-o melancolică expansiune sufletească, conferă, în ciuda riscului, pe care şi l-a asumat prozatorul, inconştient sau deliberat, tocmai şicul epic al cărţii sale.

Şi aş mai semnala o echilibrată manieră de a stăpâni presiunea întâmplărilor şi toată tevatura narativă din această carte, pusă pe seama unei galerii de personaje, adiacente scenariului principal, dar de-o amploare uneori egală cu a celor doi eroi de prim-plan. Sigur, sunt sesizabile diferenţierile, chiar dacă şi personajelor din plan secund autorul le-a adăugat o aură de simpatie şi de complicitate sentimentală.

Share:

Editura Zorio a lansat două cărți la librăria Mihai Eminescu din București

Nicolae V. Sălcioara 














Luni, 4 decembrie 2017, de la ora 17 a avut loc o dublă lansare de carte la librăria Mihai Eminescu din Bucureşti. În cadrul evenimentului s-au prezentat publicului scriitorul Petre Crăciun cu romanul Când cimpanzeul devine om şi scriitorul brăilean Virgil Andronescu cu volumul de poezii Necropsie lirică, ambele cărţi fiind publicate la editura Zorio din Bucureşti.

Invitaţi să vorbească despre această carte au fost Andreea-Vichi Marin, realizator al emisiunii Deschis în weekend de la Radio România Actualități, scriitorii Nicolae Rotaru, Ștefan Mitroi și criticul literar Ion C. Ştefan, ultimii trei membrii al Uniunii Scriitorilor din România.

Doina Ghiţescu, actriţă, a interpretat două fragmente din romanul lui Petre Crăciun, domnia-sa introducând publicul prezent în atmosfera unei nopţi feerice ca de poveste. Aceasta a citit, cu deosebitui talent actoricesc şi câteva poeme din volumul Necropsie lirică familiarizând publicul cu stilul de poezie propus de Virgil Andronescu.

Ion C. Ştefan: Am avut, în această seară, deosebita onoare de a vorbi la libraria Eminescu despre cea mai nouă carte lansată de scriitorul Petre Crăciun, pe care o recomand din tot sufletul meu Când cimpanzeul devine om, un roman cu un stil diferit de cele abordate de domnia-sa până acum! Acesta se adresează tuturor categoriilor de vârstă şi poate trece drept un bildungsroman, dar şi o nouă şi modernă formulă şi formulare a mitului lui Pygmalion, unde Pygmalion este de fapt o femeie, iar Galateea - un bărbat, după transformarea dintr-un cimpanzeu! Mai presus de toate este o poveste despre libertate, ca apanaj al fiecăruia dintre noi dar şi ca dar nepreţuit, la care nu doar trebuie să râvnim, ci şi să ni-l asumăm şi să-l protejăm! Veţi descoperi în carte şi o inevitabilă poveste de dragoste, curată şi ferită de ceea ce oamenii zilelor noastre cred că pot simţi într-o relaţie de cuplu! Şi desigur, în planul de profunzime (împrumut aici un termen din tehnica fotografiei) veţi descoperi societatea noastră cu bune şi mai puţin bune, sufocată de prejudecăţi şi stereotipuri, cu limite şi văduvită de încredere, tabloul mediatic, cu jurnalişti avizi de non-ştiri, plus adevărata junglă! Mulţumesc domnule Petre Crăciun, că am putut vorbi despre această carte-fenomen a dumneavoastră, alături de nume ca Nicolae Rotaru şi Ştefan Mitroi!

 La finalul primei părți a avenimentului Petre Crăciun a mulţumit tuturor invitaţilor cât şi publicului de cea mai bună calitate aflat în sala de lansări a librăriei Mihai Eminescu din București.

 A doua parte a evenimentului l-a avut în centrul atenţiei pe Virgil Andronescu, membru al Mişcării Litera 13 din Brăila. Despre volumul său de poezii intitulat Necropsie lirică au vorbit: scriitorii Petre Crăciun, Nicolae Rotaru,profesorul şi criticul Ion C. Ştefan și Mihai Vintilă redactor-şef al revistei Litera 13.

Mihai Vintilă despre Virgil Andronescu și volumul său.



Virgil Andronescu după ce s-a prezentat, a citit câteva dintre poeziile sale concluzionând: În viaţa mea nu-i deloc poezie, dar, în poezia mea e numai viaţă trăită.















Evenimentul s-a încheiat cu o sesiune de autografe.




Share:

Muncă şi cuvinte: o carte foarte bună prea puţin cunoscută…

Adi George Secară

O carte publicată în anul 1965 şi care a cunoscut succesul… mondial abia în anul 2013, aproximativ vorbind, la aproape 20 de ani de la moartea autorului, poate fi încurajatoare şi pentru mulţi scriitori români, fie ei din mediul academic sau nu!
S-a spus că este o carte despre… muncă. Nu, nu proletcultistă! Munca pământului convertită în carieră academică, pământul, ţărna ( „se mai gândea la anii petrecuţi la ferma din Booneville, simţea permanent în străfundurile conştiinţei moştenirea lui de sânge, lăsată de înaintaşii care duseseră vieţi anonime, împovărate şi resemnate şi care împărtăşeau aceeaşi morală de a arăta unei lumi potrivnice figuri şterse, împietrite şi neguroase.”, p.262), presimţind Frumuseţea (vieţii), zădărnicia şi banalitatea nădăjduind la sentimentul plenitudinii… La iubire absolută, cu toate faţetele ei!
Bine, dacă vreţi, este o altfel de istorie a Americii, în care un prim episod poate fi „Martin Eden”, al doilea „Marele Gatsby”, al treilea… „Stoner”! Ca să nu mai amintim şi de „Vârsta inocenţei”, deşi ar mai putea fi, desigur, referinţe… O primă variantă de titlu ar fi fost „A Flaw of Light and The Matter of Love”… Ceea ce poate sugera câte ceva.
Bref, este vorba despre viaţa unui profesor universitar (cum a fost şi John Williams, şi poate nu degeaba Stoner este şi William!), de la naştere până la moarte. Totul ne aduce aminte de cât de scurtă este viaţa şi cât de repede ne putem despărţi de ea şi de alte… vieţi, dragi sau nu! Deşi omul nostru trăieşte 65 de ani! Personajul, nu scriitorul!
Scriitorul e precaut (oare?) de la început: „Dedic această carte prietenilor şi foştilor mei colegi din Catedra de Engleză de la Universitatea din Missouri. Îşi vor da seama imediat că este o operă de ficţiune – că nici unul dintre personaje nu este bazat pe vreo persoană reală, în viaţă sau decedată, şi că nici unul dintre evenimente nu îşi are corespondentul în realităţile de la Universitatea din Missouri.”
Cert este că totul decurge, sau aşa mi se pare mie, destul de calm, ca să nu spun decent de bleg, cam aşa cum fluviile din zonă se tot duc la vale, până la o petrecere de casă nouă, organizată de către familia Stoner, încă abia constituită, relativ (se împlineau şapte ani de când William şi Edith se cunoşteau şi nu se poate spune că era o familie fericită!, dar nu trebuie noi să ne amestecăm), dar neînchegată… La acest party îl cunoaştem mai bine pe un Richard al III-lea al campusului, profesorul Hollis Lomax, dar nu îndeajuns de bine. Este aici, la sfârşitul… chindiei, o scenă peste care am trece grăbiţi: pe la patru dimineaţa „Lomax i-a strâns mâna lui Stoner, l-a întrebat cum stă cu cartea (n.n. pe care o scria) şi i-a urat succes; s-a apropiat de Edith, care stătea dreaptă pe un scaun, şi i-a luat mâna; i-a mulţumit pentru petrecere. Apoi, ca dintr-un impuls domol, s-a aplecat uşor şi şi-a atins buzele de ale ei; Edith şi-a ridicat mâna şi i-a mângâiat uşor părul, şi au rămas aşa câteva momente, sub privirile celorlalţi. Era un sărut cum nu se poate mai cast, cum Stoner nu mai văzuse niciodată, şi părea absolut firesc.” (p.119)
Tot în relatarea acestei petreceri apare şi fragmentul din care am ales citatul pentru titlul prezentării de faţă. Aparent, poate că şi real în mintea scriitorului, între Edith şi Lomax, doi ciudaţi, la urma urmelor, el cu ceva probleme fizice (în rolul ei s-ar potrivi, la relativa tinereţe, Nicole Kidman, mai spre sfârşit, de, trec anii, Laura Dern!... Ce ţacă, după ce verific, ambele au aceeaşi vârstă!), nu se va mai petrece nimic. Sau am uitat eu. Poate am fost neatent. Dar poate acest sărut cast va sta la baza duşmăniei dintre cei doi, deşi s-ar zice că altele au fost pricinile, chipurile universitare, de principiu, educaţionale, care au şi întrerupt/stagnat cariera universitară a lui Stoner.
Poate despre acest sărut ar trebui să vorbim, numai despre el. Aşa ar trebui provocat cititorul, să-l caute în tot restul cărţii, acest sărut-fantomă, ca şi cartea sa, care va apărea (în cele nu de pe urmă!), o carte de specialitate (Literatură, teorie literară, istorie literară, nici nu mai contează prea mult!), simbol al unei mediocrităţi căldicele,a unei aşteptări „modeste şi prudente”, „nici mai bună, nici mai rea decât îşi imaginase că o să fie”…
Poate acel sărut să fi stat mereu între ei, în vieţile lor mereu separate, în pofida aparenţelor şi a fetiţei pe care au avut-o şi au pierdut-o, la un moment dat, prin tranşeele războiului lor casnic, intelectualizat…
Dar poate exagerez cu acel sărut! Un sărut al neputinţei, aşa cum şi cartea „Stoner”, nu cartea personajului Stoner, este una exprimând atât de bine Neputinţa existenţială (a fericirii absolute şi chiar lupta pe care o dau oamenii împotriva fericirii semenilor lor: vezi planurile malefice ale lui Edith de a-şi despărţi Fata de tatăl ei, vezi conspiraţia dusă la final, condusă de Lomax, pentru a împiedica povestea de iubire dintre Stoner şi amanta sa, parcă o asistentă, care va publica târziu, după despărţire, o carte dedicată lui W.S., adică doar iniţialelor sale)…
Omul, între conştiinţa Neputinţei şi Entuziasmul împărtăşirii dragostei pentru Frumos (aici Literatura), îşi caută viaţa. Viaţa adevărată… Omul Stoner, cu puţinii săi prieteni, deloc perfecţi, unul dintre ei murind de tânăr în primul război mondial: altă fantomă care bântuie cartea-viaţă! Stoner, „pregătit să recunoască în sinea lui că nu era un profesor bun (p.134): „Fusese permanent conştient, încă din vremea când bâjbâia, ca boboc, al primele cursuri de engleză, de prăpastia dintre ceea ce simţea pentru disciplina pe care şi-o alesese şi ceea ce era capabil să transmită în sala de curs. Sperase că timpul şi experienţa vor micşora prăpastia; dar nu. Tocmai acelora lucruri care îi erau cele mai dragi le făcea cea mai mare nedreptate când vorbea despre ele la curs; tot ce era mai plin de viaţă se ofilea când era pus în cuvinte; şi ce îl emoţiona cel mai tare îşi pierdea forţa odată rostit în public. Şi conştiinţa neputinţei era atât de puternică, încât îi devenise o a doua natură, făcea parte integrantă din el la fel ca mersul adus de spate.”
Dar are loc miracolul, entuziasmul şi dragostea pentru literatură înving, începe să fie apreciat de către studenţi, începe să se simtă profesor: „adică pur şi simplu un om pe care ştiinţa lui nu-l trădează şi căruia i-a fost conferită o demnitate a meseriei care are foarte puţin de-a face cu neghiobiile, slăbiciunile sau incapacităţile sale ca om. Era o revelaţie pe care n-o putea exprima în cuvinte…”
Un student machiavellic, histrionic, cu gânduri de parvenire academică, de aici un anumit grad de impostură, după părerea lui Stoner, evident, în sens rău, şi el cu ceva defecte fizice, de aici, poate, simpatia lui Lomax pentru el, pre numele său Charles Walker, el fiind şi sursa conflictului de care aminteam mai sus, cuvântează la un moment dat, la „un examen” de seminar:
„Cum ne găsim în faţa misterului literaturii şi a forţei ei imposibil de redat în cuvinte, e de datoria noastră sursa forţei şi a misterului. Şi totuşi, până la urmă, la ce bun? Creaţia literară ne aruncă peste ochi un văl gros pe care suntem incapabili să-l sondăm. Nu suntem decât nişte bieţi adoratori în faţa ei, ne lăsăm neputincioşi în voia ei. Cine ar avea îndrăzneala să ridice acest val, să descopere ce nu poate fi atins? Şi cei mai puternici dintre noi sunt doar nişte bicisnici, nimic altceva decât clinchet de talgere şi sunet de alămuri în faţa misterului etern.” (p.168)
Stoner porneşte, de fapt, un mic război împotriva agresivităţii şi lipsei de politeţe a studenţilor de acest tip, în particular, a oamenilor de acest gen, în general, reprezentanţi al „forţelor întunecate şi iraţionale care împing lumea spre scopul ei necunoscut” (p.263)… Într-un fel şi în numele prietenului căzut în război care spunea că „Universitatea e un azil, un loc pentru alienaţi, pentru infirmi, unde să se refugieze de lume. Dar nu se referea la Walker. Dave (n.n. prietenul mort în război) l-ar fi considerat pe Walker (tot n.n.: care, culmea, era infirm şi, într-un sens alienat, dar alienat „rău”) ca făcând parte din lumea de afară. Şi nu putem să-l lăsăm să intre. Pentru că dacă-l lăsăm, ajungem şi noi ca lumea de afară, la fel de ireali, la fel de… Singura noastră speranţă e să-l ţinem departe”, susţine Stoner într-o şedinţă, unde mai spune că, deşi nu se poate să ţii la distanţă pe toţi impostorii, se poate încerca…
Imediat după împlinirea vârstei de patruzeci de ani, personajul nostru găsea „o plăcere macabră şi ironică în gândul că învăţătura pe care reuşise să o acumuleze, atâta câtă era, îl condusese la următoarea înţelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar şi învăţătura care făcuse posibilă această înţelegere, sunt goale şi inutile şi în final se reduc la un vid pe care, orie-ar face, nu-l pot schimba.” (p.215)
Începe să ajungă la… desprinderi ale conştiinţei de trup, quasiplatonic şi, ca întotdeauna, când vezi un sfârşit, un anume sfârşit, apare şi povestea exemplară de dragoste. Pe care vă las să o descoperiţi. Cert este că, „în cel de-al patruzeci şi treilea an al vieţii, William Stoner a învăţat ceea ce alţii, mult mai tineri decât el, învăţaseră de mult: că persoana pe care o iubeşti prima nu e tot aceea pe care o iubeşti până la final şi că iubirea nu e un ţel, ci un proces prin care o persoană încearcă să o cunoască pe alta.” (p.233)
Iubirea nu „e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată şi modificată clipă de clipă şi zi de zi prin voinţă, prin inteligenţă şi cu inima.”
Fără a fi o concluzie, amanta lui ajunge să spună că „totul” n-ar fi decât dorinţă şi cunoaştere, în conflict, adăugăm noi, cu „ideile de-a gata”, cum ar fi tradiţia care ar spune, „într-un fel sau altul, că viaţa minţii şi viaţa sufletului erau separate şi chiar potrivnice”, că trebuie să alegi între cele două ş.a.m.d., ba chiar trebuie mereu să alegi, mai ales dacă aparţii sau nu Lumii, care îţi spune că nu-ţi poţi trăi viaţa, chiar toată viaţa, numai după cum vrei tu, iar spaima că pur şi simplu ceea ce faci, ceea ce îţi dă sentimentul existenţei, a creării, poate fi anihilat, te face să alegi… să omori iubirea! (p.257)
Cât de mult „s-a ţinut” Stoner „departe de compasiune şi de iubire” rămâne iar să descoperiţi, ca şi cum a reuşit să-l învingă pe Lomax, care devenise şeful lui!

*

Stoner a vrut iubire şi să fie profesor. Mai ştia, pe patul de moarte că „mai toată viaţa fusese un tip indiferent. Visase la un fel de integritate, la un fel de puritate neîntinată; găsise compromisul şi diversiunea agresivă a banalităţii. Îşi închipuise înţelepciunea şi, după atâţia ani, găsise ignoranţa.” (p.329)
Şi, poate, o altă definiţie a iubirii, care „nu era o pasiune a minţii, nici a cărnii; mai curând o forţă care le cuprindea pe amândouă, ca şi cum n-ar fi fost altceva decât substanţa din care e făcută iubirea, însăşi esenţa ei. Fie că era vorba de o femeie sau de un poem, spunea simplu: uite-mă! Trăiesc.” (p.299)
Nu mai rămâne decât să ne întrebăm cât din Iubirea care a avut ca nume John Edward Williams, născut în 1922, în Clarksville, Texas, s-a salvat în cartea „Stoner”, o carte care ar fi putut fi aceea singură pe care a publicat-o personajul:
„Nu mai conta că fusese uitată şi nu servea nimănui; părea aproape o meschinărie să se gândească la valoarea ei, atunci sau acum. Nu-şi făcea iluzii că o să se regăsească în ea, în literele aproape şterse; şi totuşi ştia că o mică parte din el, o parte pe care n-o putea nega, chiar «era» acolo şi avea să fie mereu acolo.”

John Williams – Stoner, Editura Polirom, Iaşi, 2016, traducere de Ariadna Ponta



Share:

Grăbire











Victoria MILESCU

Când pleci grăbit
să-ţi cumperi o pâine şi o sticlă de lapte
cu sângele în dezordine
şi creierii răvăşiţi de vântul verde
al primăverii venite iar prea devreme
brusc îţi iese în cale
iubirea vieţii tale
o recunoşti de departe, strigi
dar ea se uită în altă parte
grăbindu-se la rândul ei
spre cineva, spre ceva nevăzut
amestecându-se în mulţime, topindu-se
în forfota oraşului, şi el
îmbrăcat la repezeală, cu străzile pe dos
cu turnurile desperecheate
sub un cer noros respirând sacadat
descheiat la toţi îngerii...


Share:

Promo

Postări populare