30 iunie 2016

RECENZIE SUM de Săndel STAMATE

Dumitru ANGHEL 

Volumul de poezie „SUM”, Editura „Fundaţia Culturală ANTARES”, Galaţi, 2016, 70 de pagini, este cea de-a cincea carte a scriitorului Săndel Stamate, după debutul editorial cu „Antologia zăpezilor”, Editura Sinteze, Galaţi, 2005, urmată de „Cuvinte şi îngeri”, Editura Eleonora, Tecuci, 2007; „Fugă în roşu”, Editura „Fundaţia Culturală ANTARES”, Galaţi, 2009; şi „Enteleghia”, la aceeaşi editură, 2012, care completează portofoliul artistic al poetului de la mal de Dunăre, cu o evidentă apetenţă pentru cultura elină şi latină, motiv pentru care-l bănuiesc c-ar fi absolvent al unei facultăţi de Limbi Clasice.

Din acest motiv, revin afirmând că nu-i cunosc C.V.-ul cultural-artistic, dar sunt nevoit să-i evidenţiez „aplecarea” spre  o anume spiritualitate antică, din care s-a dezvoltat o civilizaţie modernă, tutelară, de-o diversitate deconcentrată şi un voluptos experiment stilistic, pe care creatorul de secol XXI l-a poziţionat ca pe un motto, cu valenţele estetice ale unui crez poetic şi o primă parte a unui discurs liric: „Cartea asta am dorit să fie / Un compromis drăgăstos / Între viaţă, moarte, poezie” („Exordiu”, pag. 7) şi o Introducere într-un univers poetic contemporan, atipic şi uşor desuet, pentru tendinţa agresiv-modernă a poeziei de azi. Un volum de versuri marcat de Legea contrariilor, care mai mult accentuează impresia de prim contact a lecturii, în loc s-o anuleze sau măcar să-i salveze prim-planul sugestiv al detaliilor.

29 iunie 2016

Petre Crăciun, scriitor: Nu este puţin lucru să obţii Premiul pentru cartea anului, al Filialei pentru copii şi tineret a U.S.R., în 2013, iar peste numai doi ani să obţii Premiul U.S.R.


Interviu realizat de Virgil ANDRONESCU


Virgil Andronescu: Cum aţi început să scrieţi cărţi pentru copii, ştiut fiind că a scrie basme şi poveşti este foarte greu?

Petre Crăciun: Am început să scriu pentru copii în anul 1990, mai mult pentru copiii mei, dar şi dintr-o pornire lăuntrică, din faptul că mie însumi mi-au plăcut mereu poveştile şi îmi plac şi acum. Am început să scriu poezii pentru copii. Am terminat două volume şi m-am dus la singura editură pentru copii, ”Ion Crangă”. Un redactor de acolo mi-a spus că nu ”se mai caută poezii” şi m-a sfătuit, dat fiind faptul că eram profesor de istorie, să scriu roman istoric. M-am documentat vreme de câteva luni pentru un roman care îl avea ca personaj pe Radu de la Afumaţi.

Virgil Andronescu: Din câte ştiu, aţi scris numai cărţi pentru copii şi cărţi poliţiste.

Petre Crăciun: Da... Nu m-am regăsit în acest gen de care am amintit şi mi-am spus că ar trebui să scriu basme. A urmat o nouă perioadă de documentare, de peste şase luni şi am început să le aştern pe hârtie abia după ce m-am simţit pregătit. Primele basme au fost scrie în 1991, sunt cele din volumul ”Basme”, apărut la Editura Zorio.


Virgil Andronescu: Sunteţi profesor dar aveţi şi o afacere în domeniul editării de carte, este aceasta una profitabilă?

Petre Crăciun: Editarea de carte nu cred că este o afacere în România pentru nimeni. Eu am înfiinţat această editură pentru a nu fi nevoit să apelez la alte edituri care nu înţeleg prea bine proiectele mele editoriale, dar am deschis porţile editurii şi pentru ale lucrări, îndeosebi pentru copii, dar nu numai.

28 iunie 2016

Per raggiungerti / Ca să-ajung la tine

Luca CIPOLLA

Per raggiungerti

Per raggiungerti
ho lacerato piedi
d'emozioni pungenti,
tizzi
su sassi ardenti,
deserti
che di rado
annunciavano l'oasi.
Intorno a me
solo ombre bipedi,
sorelle
di pochi denari,
ma per raggiungerti,
la schiena rotta,
ignorai l'età reale
nell'aura d'ambra
d'illusori trascorsi infantili
fra braccia
ancor
di giovane madre.


Ca să-ajung la tine

Ca să-ajung la tine
mi-am sfâşiat picioarele
cu emoții înțepătoare,
tăciuni
pe pietre arzătoare,
deşerturi
ce rareori
prevesteau oaza.
În jurul meu
doar umbre bipede,
surori
de nimic,
dar ca să-ajung la tine,
cu spatele rupte,
ignorai vârsta reală
în aura ambrei
a iluzoriilor trecute infantile
în brațele
din nou
ale tinerei mame.

27 iunie 2016

Din lutul luncii - Valeriu Ion Găgiulescu

La început a fost Cuvântul de la Dumnezeu şi Cuvântul  i-a fost dat Scriitorului, iar  Scriitorul a  devenit  Cuvântul prin care bunul  Dumnezeu a binecuvântat omenirea!

Virgil ANDRONESCU 

Scriitorului Valeriu Ion Gagiulescu, din Turnu Măgurele, i-au făcut prietenii o nouă şi plăcută surpriză de suflet: cartea sa de proză scurtă Din lutul luncii a fost deja tipărită- la Editura Sitech Romania Craiova, şi urmează să fie lansată oficial a scurtă. Domnia sa a trimis cartea în format electronic către redacţia revistei Litera13, exemplarul semnal primit de la bunul său prieten Ciprian Voinea, unul dintre cei care s-au ocupat de apariţia acesteia. Cartea are 234 de pagini şi a apărut într-o prezentare grafică excepţională.

Volumul este deschis de nuvela Cel ce nu râde şi este dedicată de autor memoriei socrului său, memoriei tuturor acelor ţărani de pe aici....din lutul luncii....care, fără vorbă multă, cu hotărâre şi cu îndârjire, fără a avea timp să mai şi râdă, uneori, au făcut posibil ca ţara aceasta să mai existe, încă!
Autorul prezintă dintr-u’ începutul cărţii Întâmplări în care povesteşte despre secetă şi pârjolul ei amarnic, depre cerul înalt, de un alb-albăstrui, fără de margini, fără o şuviţă de nor, care, acoperea totul cu o nevăzută mantie de zăpuşeală. Valeriu Ion Gagiulescu îşi demonstrează în această carte calităţile de bun peisagist: Nu adia nici o boare dinspre apa Dunării şi creionează cum nu se poate mai bine cum se auzeau acele cunoscute semne de viaţă, ciripitul brabeţilor, măcăitul certăreţ al raţelor, intervenţia autoritară a curcanilor, glasul victorios al câte unui cocoş, hămăitul leneş al vreunui dulău, ritmul mecanic al ciocănitorilor, bocănitul sonor al meşterului „dogar” -vecinul dinspre miază-noapte, meliţa ascuţită a Dadei Lina, tusea răguşită a lui bărbată-său, chirăiala neobosită a puradeilor lui Lucă, lăcătuşul, vecinul de peste obor. Autorul deschie această primă nuvelă cu o descriere nature. Încheie, în acelaşi stil, arătând că satul părea amorţit, când de odată, se auzi glasul mamei: Pui, pui, pui, veniţi la mama…, Unde sunteţi, puişorii mei ? Lenuţa tresări şi o luă la fugă către casă. Era, acum, fericită. Ştia cum va arăta viitorul. Se grăbea, însă, să ajungă la Mama. Căci, la drept vorbind, era şi ea, de fapt, doar un puişor de om.