7 aprilie 2017

CUM SCĂPĂM DE D.N.A.de Mihai DINU (recenzie)

Dumitru ANGHEL

Volumul de pamflete „Cum scăpăm de DNA”, Editura Zeit, Brăila, 2016, 70 de pagini, semnat de... pamfletarul Mihai Dinu, adună 27 de microschiţe de-o actualitate convingătoare, cu un puternic impact social-politic şi cu aparenţa şi acuitatea unui Editorial de pagina I a unei publicaţii cotidiene, completat cu şase ilustraţii grafice, coperta şi interiorul, semnate de arhitect Sergiu Fărcăşanu, pe aceeaşi tematică ideatică şi acelaşi mesaj satiric.

Stilistic, pamfletele scriitorului Mihai Dinu au ceva din pledoaria gravă şi argumentată a unui avocat cu state grele de serviciu în slujba Justiţiei, care împarte dreptatea după dictonul „Lex dura sed lex”, dar care şi-a câştigat un renume de apărător celebru, convingând Juriul legislativ şi pe cel mai integru judecător că acuzatul, clientul său, este nevinovat, pentru că... „nici usturoi n-a mâncat, nici gura...”.

Pamfletul este o specie a genului epic cult de mică întindere din zona Prozei umoristice, cultivat cu vervă şi talent în literatura română, amintind doar câteva nume ilustre, I.L. Caragiale, T. Arghezi sau Pamfil Şeicaru...


Tudor Arghezi, gazetar autoritar, a publicat frecvent în ziare şi reviste din perioada interbelică, pamflete, pe care le-a impus („Tabletele din Ţara lui Kuty”, de exemplu), ca o pecete stilistică, iar Eugen Lovinescu, criticul, a fost categoric: „polemica de idei este maioresciană, iar pamfletul este arghezian”, şi l-a catalogat gen literar de sine stătător.

Pamfil Şeicaru ar putea fi pamfletar de expresie argheziană, fără să fie partizanul unei ideologii politice, dar a întreţinut în schimb arta injuriei, indiferent de antipatii sau interese; însă Tudor Arghezi, „gură spurcată”, n-a cruţat nimic şi pe nimeni: n-au fost iertaţi nici politicieni ca Tache Ionescu; nici scriitori sau critici precum Lovinescu, Iorga, Dragomirescu, ori tot soiul de personaje pasagere ale vremii, în maniera altui mare pamfletar: URMUZ...

Cum spuneam mai sus, pamfletul este o specie a genului epic cult de mică întindere şi-l alătur, pentru similitudini inspirate, de incisive atacuri la derapaje morale de tot felul, epigramei, specie a genului liric cult, tot de mică întindere: strofa catren în prozodie clasică, cu rimă împerecheată, încrucişată sau îmbrăţişată, ambele cu drepturi depline în câmpul literaturii române, deşi şi altădată, ca şi astăzi, sunt catalogate, gen minor, cu aceeaşi aroganţă intelectual-doctă, de către unii elitişti de paradă!

Aminteam de pamfletari valoroşi, Caragiale, Arghezi, Pamfil Şeicaru, Urmuz..., şi revin aşezându-i pe aceeaşi scară valorică pe epigramiştii Păstorel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu sau contemporanii Mircea Ionescu-Quintus, George Zarafu sau George Corbu, la care îi alătur pe poeţii din Cenaclul brăilean „Ştefan Tropcea”: Mihai Frunză, Al. Hanganu, Păun Condruz-Pilulă, Mircea Constanda, Gheorghe Leu, Vasile Mandric, Stela Şerbu-Răducanu, Mihaela Kerestely, Ionel Negruţ, Anastase Popescu...

Stigmatul de facil atribuit acestor perle de literatură umoristică şi militantă, cam din „vârful limbii”, este nedrept şi discriminator, mai ales că pamfletul şi epigrama au atributul şi „parfumul” esenţelor tari ţinute în eprubete mici, iar prozatorul-pamfletar sau poetul-epigramist exprimă idei şi sentimente cu impact emoţional, satiric şi cu efect moralizator, probat imediat de reacţii pozitive ori hohote de râs la fel de justificate şi reconfortante ca la un spectacol de teatru de comedie.
Până la urmă, pamfletul şi epigrama sunt gustate şi apreciate de cititori de toate structurile culturale, chiar dacă unii „cu gusturi alese” le califică doar „dame de companie” la recepţii sclifosite, elegante şi frumoase, frivole şi inaccesibile, dar după care îndreaptă priviri admiratoare şi invidioase mascate de o „ţâfnă scrobită” penibilă şi neconvingătoare.

Pamfletele din volumul „Cum scăpăm de D.N.A.” iau în obiectivul satirei virulente „apucăturile” unei instituţii care fabrică „dosare” la comandă şi în afara unor precepte ale Drepturilor Omului, pe fondul arestărilor samavolnice şi cu intenţia mascată de a compromite un prezumtiv inculpat,  prin „spectacolul de Operetă” al cătuşelor, cu care sunt umiliţi, înainte de verdictul unui Complet de Judecată. Tonalitatea satiric-protestatară a pamfletelor domnului Mihai Dinu este dată, încă de la început, de titlurile inspirate, ca o şarjă de atac direct şi zgomotos, care invită la lectură: „Cum scăpăm de D.N.A.”, care a dat şi titlul cărţii; „T.V.-D.N.A.”, pentru ca să nu existe niciun dubiu că spetacolul-media al televiziunilor are grijă „să pună cireaşa pe tortul” de compromitere, cu sechele pe termen lung al unui „penal”  plauzibil.

Alte pamflete se numesc sugestiv şi provocator: „Cum poţi fi compromis pentru totdeauna?!”; „Există D.N.A. pe alte planete?”; „Coadă mare la D.N.A.”; „Şi eu am plagiat”,  ca un atac virulent la „impostura” plagiatului şi a mult-râvnitului titlu de Doctor sau „Dotore” , cum se exprima, cu ironia sa tembelă şi hilară fostul Preşedinte al României.

Stilul publicistului şi prozatorului Mihai Dinu este în exclusivitate satiric, cuvintele sale sunt şarje de artilerie-verbală, acuzaţia este fără menajamente. Uneori tocmai avalanşa de amănunte asigură savoarea ironiei-acide şi direcţionarea spre umorul sănătos! Fiecare pamflet, dacă ar fi structurat după regulile unei scenete umoristice sau chiar după amplitudinea unei comedii, ca specie a genului dramatic, ar putea fi pus în scenă şi ar stârni aplauze vivace. Ironia şi chiar umorul grobian sunt ilustrate prin elemente de vocabular de-o sinceritate frustă, care accentuează tocmai ridicolul. Unele subiecte-pretext, ca-n pamfletul „Propunere pentru funcţia de Ministru al Justiţiei”, pornesc de la situaţii reale, groteşti şi hilare, de-a dreptul penibile, desfăşurate în faţa Ţării, prin intermediul canalelor T.V., când s-a făcut audierea unui candidat pentru funcţia respectivă: „Naţiunea a privit momentul jenant, când o doamnă, propusă pentru şefia ministerului, s-a bâlbâit, sau a tăcut mâlc la nişte întrebări banale...” (pag. 14).

Persiflarea şi muştruluiala ironică de toate gradele şi de toate nuanţele, admise în limitele civilizate şi fără „atac” la acurateţea limbii române literare, sunt „săgeţile” fără otravă letală ale prozatorului Mihai Dinu: „Progresiv, să ne gândim la reacţia persoanei la vederea a 1.000 euro, 5.000 euro, 10.000 euro...” (pag. 16), cu trimitere la reacţia posibilă în faţa... tentaţiei păcătoase?!

Nu putea lipsi din tematica pamfletelor telefonul, telefonul mobil, care a ajuns în România (piaţă de desfacere apreciată în Europa prosperă!), să fie ustensila cea mai răspândită din dotarea personală a românilor, indiferent de vârstă (...de la Grădiniţă până la adânci bătrâneţi!?), indiferent de sex, de profesie sau de afaceri, şefi de tot felul, etnici de toate culorile, persoane care trăiesc din ajutoare de stat, cerşetori, oameni sărmani şi vrednici, care mai scot câte un ban căutând prin pubelele de gunoi sau adunând peturi şi maculatură, dar care vorbesc cu nonşalanţă la telefoane mobile... „de fiţe!”
De pildă, pamfletul „Mic îndrumar juridic de vorbit la telefon şi discutat în spaţiul ambiental” (pag. 19-21) face elogiul (puneţi dumneavoastră ghilimelele!) utilizării cu rezultate notorii a telefonului ascultat de către D.N.A. şi alte organe de securitate naţională, ori chiar de către tot felul de O.N.G.-uri, cu bune şi oneste intenţii (puneţi şi aici ghilimelele!), în timpul campaniilor electorale sau pe la spectacolul sărbătorilor religioase, urmate de răsplata cu sarmale, berbecuţi la grătar ori fasole cu ciolan!

Cele 27 de pamflete din cartea domnului Mihai Dinu se citesc foarte repede, în tramvai, înainte de culcare, nu numai pentru că pretextul literar vine din zona unui comportament uman derizoriu şi a unor situaţii-limită ale firescului, ci şi pentru că au ceva din impactul compoziţional al literaturii absurdului, promovată de celebrul Eugène Ionesco, în şi mai celebrele „Cântăreaţa cheală” sau „Rinocerii” , dar mai ales pentru că stilul prozatorului brăilean este alert, de factura unor „blitz”-uri provocatoare de reacţii... vesele, hilare; de la un lexic pe măsură, cu nuanţări semantice inspirate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu