RECENZIE VIAŢĂ ŞI CĂRŢI de Nicolae MANOLESCU

Dumitru ANGHEL 

Volumul "Viaţă şi cărţi", Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 422 de pagini, ediţia a treia, semnat de scriitorul Nicolae MANOLESCU, este structurat pe două PĂRŢI: "Cititul şi scrisul" - "Scrisul şi cititul", desfăşurate pe canonul unei memorialistici, cu totul originală, uşor în afara tiparelor tradiţionale, glisată între senzaţii, izvorâte din sentimente, nu neapărat stinse ci doar estompate de trecerea timpului, şi idei cu perturbatoare şi incitante ecouri în suflet, într-o ritmică spirituală somptuoasă şi o romantică delectare. "Amintirile unui cititor de cursă lungă", subtitlul... subtil al cărţii, încep cu "Cititul şi scrisul", cu timbrul autentic al unui... abecedar al lecturii, al bucuriei de a citi; un eseu uriaş, cu nuanţe autobiografice între amintiri din copilărie şi maturitatea angajată, desfăşurat pe 38 de... "itinerare" ale creşterii şi educaţiei intelectuale, venită dinspre îndemnurile cronicarului moldovean Miron Costin: "nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor...", ori ale mai modernilor J.-P. Sartre: "Mi-am început viaţa aşa cum fără îndoială mi-o voi sfârşi: în mijlocul cărţilor" şi J.L. Borges: "Eu mi-am imaginat totdeauna paradisul sub forma unei biblioteci", motto-uri respectuoase de o tulburătoare coincidenţă cu... apetitul copilului şi adolescentului Nicolae Manolescu.

Debutul... amintirilor este abrupt şi fascinant, cu amănunte pitoreşti într-un registru nostalgic şi delicat, cu nuanţări de... "Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul...", cu o anume şi caldă raportare la părinţii săi, mai ales mama, profesoară de limba franceză, pe care o evocă cu duioşie, şi tatăl, victime ale unei ideologii strâmbe şi aberante în închisorile comuniste. Deşi nu mai reţine titlul primei cărţi citite, îşi aminteşte de prima sa Bibliotecă, un raft rudimentar cu câteva spaţii pe care tronau cărţile de referinţă semnate de Ion Creangă, Edmondo de Amicis ("Cuore") şi, insistent semnalat, Jules Verne... cu care a început periplul său spre bucuriile lecturii din copilăria de început, fragedă şi nevinovată, de-o puritate angelică, uşor... desuetă, raportată la statura personalităţii de astăzi a criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu, ca un tip de... "răsfăţ" de Om mare, care se înduioşează, credibil şi convingător, de farmecul autentic al vârstei de aur a copilăriei. Îl bântuie fragmente de amintiri despre locuri, localităţi cu străzi, case şi oameni, cu amănunte, reliefuri simbolice, gesturi, fizionomii, mici "spectacole" umane, cu tonalitatea în pianissimo discret din "Tablouri dintr-o expoziţie", de Modest Musorgski, ori cu amănunte fulgurante de-o banalitate emoţională: "Eu îmi aminteam că în grădină se băteau covoarele. Sau nu, bătătorul se afla în curtea principală, la intrare, în faţa unei magazii" (pag. 14), şi despre oameni... foarte oarecare, dar cu impact de repere ale unui orizont infantil, curat, de pe când era elev în clasa I, la şcoala de lângă locuinţa sa: sunetul cristalin al clopoţelului care anunţa recreaţiile, şi figura blândă a învăţătorului, un fel de... Domnu' Trandafir, reperul emblematic din cărţile lui Mihail Sadoveanu, şi nucul umbros şi majestuos din curtea bunicilor de la Râmnicu Vâlcea.

Şi-şi mai aminteşte ceva, între nedumerire şi spectaculos, când a intuit că cititul cărţilor este alăturat apetitului pentru joacă, dar scrisul l-a fascinat de-a dreptul, pentru că nici nu ştie cum a descoperit literele alfabetului: "Gândindu-mă bine, le-am ştiut dintotdeauna" (pag. 32), iar ca "premieră absolută" pentru destinul său scriitoricesc, debutul s-a produs prin clasele primare cu o poezie din care nu-şi mai aminteşte decât doar două versuri: "Cu nasul strivit de geam / Ţara toată o priveam" (Ibidem), recunoscând cu sinceritate că profesorul George Ivaşcu a avut dreptate când i-a spus tranşant: "Dumneata ai structură de critic" (pag. 187).

Şi-atunci, găsind de cuviinţă că nici poezia şi nici proza... "nu-s de nasul său!", s-a orientat spre o altă posibilă vocaţie artistică, editând prima sa revistă literară, în drumul triumfal, ca o "Odă a bucuriei" beethoveniene,  spre "Contemporanul" şi "România Literară": revista "Familia", după o idee preluată cu entuziasmul purtătorilor cravatei roşii de pionier, de la Vladimir Ilici Lenin ("care scosese o astfel de revistă de pe când se numea Ulianov"), cu o redacţie în toată regula, cu rubrici şi colaboratori,  din care nu lipsea pagina de... "cronică muzicală", semnată "de un absolvent de Conservator şi fost ani buni directorul Filarmonicii din Braşov" (pag. 34).

Se pare că domnul Nicolae Manolescu a avut din adolescenţă o... chemare pentru editarea de reviste, pentru că au urmat: "Poezia", "Literatura română", "Pagini literare", "România pitorească", "Făt-Frumos", toate sub imperiul lecturilor din Jules Verne, Walter Scott, Coşbuc, Alecsandri, Topârceanu; pasiune şi vocaţie cu "consecinţe" benefice: "...revistele pe care le-am scos m-au silit să fac şi critică literară" (pag. 61). Şi chiar aşa a fost după stagiul la "Luceafărul", "după ce Ivaşcu a făcut din mine un cronicar" (pag. 67), când Ştefan Bănulescu i-a încredinţat rubrica "Teme" pentru recenzie de carte de întâmpinare, iar George Bălăiţă i-a solicitat o temă în revista "Litera", cu titlul "Cititul şi scrisul", pe care l-a păstrat în cartea de faţă.

Revenind la pasiunea pentru lectură, domnul Nicolae Manolescu s-a dovedit metodic încă din anii când citea... orice, într-o devălmăşie aleatorie de cărţi şi scriitori, dar parcă... o ordine instinctuală exista în preferinţele sale: J. Verne, H. de Balzac, dar şi Rebreanu, Sadoveanu... Schiller, Goethe; fără îndoială chiar literatură sovietică, V. Kaverin ("O pânză în depărtare"), N. Ostrovski, Arcadi Gaidar, Al. Fadeev, Boris Polevoi, dar şi ruşii... vechi, Puşkin, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski..., când zăbovea în Biblioteca Publică din Rm. Vâlcea, de unde "Plecam de fiecare dată cu braţele pline... citind pe ruptele, pe nerăsuflate, ca un apucat" (pag. 95).

Tânărul N. Manolescu are o... meticuloasă ierarhizare a lecturii când se apropie de scriitorii Antichităţii: Eschil, Sofocle, Aristofan, Euripide... "pe Nepos şi Plutarh i-am citit, totuşi, în liceu" (pag. 101), şi "mi-am oferit esenţialul pentru lectura critică" (pag. 103). În fine, printre preferinţele de lectură, într-o ierarhizare convingătoare, o biografie încărcată, cu neamuri de toate gradele şi de localităţi de domiciliu, pe care le... "inventariază" tot în legătură cu apetitul pentru lectură: "Dinspre partea bunicii materne, acela care a avut plăcerea de a scrie a fost tatăl ei, străbunicul Nae Bogdănescu..." (pag. 112), iar "de la străbunicul meu matern s-au păstrat două caiete dictando, scrise cu cerneală albastră şi violet" (pag. 115); şi cu un omagiu fierbinte pentru părinţii săi, intelectuali de marcă, profesori care i-au transmis gena benefică sau contribuind direct la instrucţia şi educaţia sa: "Pe mama am avut-o profesoară de română şi dirigintă în clasa a VI-a..." (pag. 127), ca un olé graţios, sincopat de frenezii sentimentale recunoscătoare.

Partea I, "Cititul şi scrisul", se încheie cu o întâmplare povestită de George Călinescu în celebra sa "Cronica mizantropului": "Tot mai înveţi, maică", într-un registru parodic, din perspectiva halucinatorie a ignoranţei şi inculturii; ca să amintească, în compensaţie, cu respect şi pioşenie pentru profesorii iluştri de la Facultatea de Filologie: Edgar PAPU, Vera CĂLIN, Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA, Tudor VIANU, Dumitru MICU, Ovidiu CROHMĂLNICEANU, George IVAŞCU, Mihai POP... şi să evoce atmosfera elevată din amfiteatrele „Odobescu”, „Bălcescu”, „Haşdeu” sau R3, care l-au făcut pe domnul Nicolae Manolescu să declare orgolios: „Sunt un vicios al lecturii... Nu mă pot închipui fără să ţin o carte în mână” (pag. 176).

Partea a II-a, „Scrisul şi cititul”, o simetrie realizată prin contrast cu Partea I, „Cititul şi scrisul, din volumul „Viaţă şi cărţi”, porneşte de la afirmaţia criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu că citea de când era foarte mic şi că va scrie zilnic începând de la douăzeci şi doi de ani, de când se poate considera un... grafoman, deşi, numai dacă i-aş pune, în... balanţa propriei dileme, monumentala „Istoria critică a literaturii române” – cinci secole de literatură - Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 1526 de pagini, format înalt, sigur m-aş încumeta s-o alătur, păstrând proporţiile, unui... malpraxis de laudatio sărbătoresc, ilustrului său înaintaş, cu capodopera din 1941 a „Istoriei literaturii române - de la origini până în prezent", de George Călinescu.

Cu adevărat, student la Filologie, tânărul Nicolae Manolescu va fi îndemnat să scrie la „Contemporanul” (revistă de cultură la care voi debuta publicistic şi eu cu o cronică muzicală la Concertul simfonic al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig de la Ateneul Român, în 1962, pe când eram student tot la Filologie), de către George Ivaşcu, „omul providenţial al biografiei mele” (pag. 184), ca şi la „Gazeta Literară”, unde va semna recenzie de carte, după ce mentorul său spiritual i-a pus în braţe „Cronică de familie”, de Petru Dumitriu, i-a impus un ritm... drăcesc de redactare. Acest tip de comunicare între două generaţii, separate de multe motive, şi ideologice, şi de politică aplicată, explică gestul tânărului gazetar, care salvează imaginea personalităţii controversate a lui G. Ivaşcu, din amănuntele legate de un interviu pe care N. Manolescu îl ia lui Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al vremii, în contextul imprevizibilelor situaţii ale anilor ’70; şi un întreg tapaj despre cenzură, cu impactul devastator asupra criticii literare, şi toată arta, tactul inspirat de a fenta rigorile acesteia.

Timp de două decenii, între 1972-1992, reacţiile tânărului critic la rigorile “paznicilor” ideologiei roşii au fost pe măsură, între constrângerile lui Mitea şi “rezervele elegante” ale lui George Ivaşcu, cu trimiterile la cronicile literare despre “Marele singuratic”, cu o poziţie între... “ciocan şi nicovală”, şi chiar “fără entuziasm” despre “Delirul”, semnate de Marin Preda, cu tot succesul de librărie al ambelor romane.

Se tulbură şi mai puternic apele, când tânărul cronicar literar elogiază entuziast şi partizan romanul “Bunavestire”, de Nicolae Breban, şi se va dezlănţui o formidabilă “furtună”, pe un dialog incredibil între scriitorul Titus Popovici şi Cornel Burtică, ideologul comunist, la o Plenară a C.C. al P.C.R. Nicolae Manolescu este declarat un fel de.. paria, iar lui George Ivaşcu i se sugerează, partinic, să-i suprime acestuia rubrica de critică literară.
Cenzura, ca un rug medieval de pedepsire a ereticilor, parcă l-ar fi obsedat pe N. Manolescu în anii săi definitorii în calitate de critic literar, dar parcă nici “n-ar fi dat doi bani” pe toată acea mascaradă “de... protecţie” ideologică şi-şi plia reacţiile şi atitudinile pe-un... jemanfişism declarat: “...şi ce-o să-mi faceţi?!”

De altfel, cititorul onest nu l-ar fi perceput pe înverşunatul critic literar în această ipostază decât ca un răzvrătit, între cuminţenie simulată şi... “obrăznicie” voalată, reacţii fireşti decurgând motivat din frustrările adolescentului ale cărui lecturi erau tulburate de... arestarea samavolnică a părinţilor, ori ce i s-a întâmplat, pe traiectoria cenzurii, cu antologia sa, “Poezia română modernă”, tocmai în perioada de... relaxare politică de prin 1968, indusă din atitudinea surprinzătoare a Occidentului după şi mai surprinzătorul gest politic al lui Nicolae Ceauşescu faţă de “Primăvara de la Praga”.

Tot şarmul domnului Nicolae Manolescu este că se bagă nonşalant şi chiar “cu ochii închişi” în cele mai... “controversate” (...n-am avut altă “rimă”!?) întâmplări din viaţa literară românească din perioada, oarecum relaxantă, a celebrului “deceniu obsedant” şi-şi menţine... “ţâfna” critică, protestatară, şi la Catedra de Literatură de la Filologie, când, fildel elev al lui George Călinescu, are serioase rezerve faţă de unii dintre titularii catedrelor, G.C. Nicolescu, Emil Boldan...
Tot cam pe-atunci, are o perioadă fastă de contact cu Lumea Occidentului, când vizitează Germania şi Franţa şi-i cunoaşte, la Paris, pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca; fastă şi din perspectiva Scrisului, componentă definitorie pentru această perioadă în evoluţia creatoare a domnului Nicolae Manolescu, deşi parcă tot din cărţi a învăţat mai mult şi şi-a fixat rostul în lume, decât din fluctuantele, imprevizibilele şi riscantele sale ipostaze de... “om al scrisului”! Dacă perioada cititului, din primul segment memorialistic, a fost liniştită, partea a II-a, scrisul, a fost... “belicoasă”, cu deturnări de evoluţie, pe care scriitorul abia dacă mai are posibilităţile să le clasifice, să le separe şi să le dea importanţa reală. Printre altele, aminteşte, deşi... cam în fugă, de ideea disidenţei, fenomenul controversat de rezistenţă a scriitorilor faţă de ideologia comunistă.

Eu cred că, în acelaşi context, ar fi fost potrivit să se vorbească şi despre... “literatura de sertar”, conceptul estetic şi proiecţia sa artistică, atât de aşteptat şi de controversat, pus în discuţie după Revoluţia din Decembrie 1989, care s-a dovedit, din păcate, doar... “o promisiune” nu îndeajuns onorată, pe cât ar fi meritat, despre care eu am scris insistent în recenziile mele la cărţile unor scriitori, Fănuş Neagu, Valentin Popa, Vasile Mandric, cu astfel de “calităţi”!
Şi, neapărat, în fluxul memoriei... memorabilele momente ale Revoluţiei din Piaţa Victoriei şi a sediului C.C. al P.C.R., în nota de surpriză totală şi de participare alături de scriitorii Florin Iaru (eliberat, din închisoare, după o bătaie cumplită, de către D.R. Popescu, preşedintele U.S.R.), Constantin Ţoiu, sau cu implicarea sa directă, minimalizată cu echilibru şi bun-simţ, într-o perioadă actuală de inflaţie de... “eroi ai Revoluţiei”, de la Etajul 11 al T.V.R., când Ion Iliescu îi solicită domnului Nicolae Manolescu să redacteze “un Mesaj către ţară”, cu măgulitoarea apreciere: “Avem nevoie de condeiul dumitale” (pag. 349).

Apoi, alt flux, politic prin excelenţă, venit dinspre figurile, “actorii” momentului, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu, Ion Raţiu şi Corneliu Coposu, de care se leagă un... episod, pe care omul politic Nicolae Manolescu îl gestionează cu orgolioasă decenţă: “Prioritatea absolută pe care Coposu o dădea P.N.Ţ.-c.d. a fost şi una din cauzele eliminării mele din cursa pentru preşedinţia ţării din 1992” (pag. 379).

Ideea finală a acestui volum de memorialistică ar putea fi (cu toate măsurile pe care instinctiv mi le iau...), că domnul Nicolae Manolescu, chiar la vârsta deplinei maturităţi intelectuale, civice şi creative, a fost şi rămâne... dependent, ca sub influenţa unui drog... cu efecte benefice, de bucuria lecturii, de universul pe care l-a descoperit mereu, de pe când era copil, cu surprindere şi încântare, deşi recunoaşte cu nuanţa unui... “răsfăţ” nevinovat: “Citesc tot mai rareori din plăcere, deşi continui să nu cunosc plăcere mai mare decât cititul” (pag. 407).

Lait-motivul evocator al volumului “Viaţă şi cărţi”, semnat de scriitorul Nicolae Manolescu, este de-un sentimentalism învăluitor şi nostalgic, precum: “...Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...”, din cartea de căpătâi de pe rafturile bibliotecii sale, cu o lume pe care o ridică la rang de minune, de miracol şi bucurie plenară...; o carte ca un “curriculum vitae”, savant elaborat, rodul unei spectaculoase oglinzi cu reflexii în care, din... conul de umbră, irump tocmai razele, silite din varii motive să stea ascunse, ca în ritmul optimist şi reconfortant al celebrului “Radetzki Marş”, cu care se încheie tradiţionalul Concert de Anul Nou al Filarmonicii din Viena.
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare