Falnicul de ieri, ciotul de azi

Angela BURTEA 

M-am împiedicat astăzi de-un ciot. Fie nu l-am zărit, fie l-am desconsiderat, spunându-mi în sinea mea: Un ciot! Iar ciotul, mic și noduros, a vrut să-și facă simțită prezența, fiindcă i se părea că prea se fudulise lumea. Ce avusese cu mine de m-a oprit din drum, poticnindu-mă, nu știu! Și unde mai pui, că   mi-am întors privirea brusc și m-am îndreptat de spate, ca fulgerată, apoi mi-am văzut de drum, aparent netulburată.

Aiurea! Netulburată! Cum naiba să nu te învolburezi măcar un pic, când te împiedici    de-un ciot! Ei, și ce dacă odinioară a fost parte considerabilă dintr-un copac falnic? Gata,   s-a dus! S-a terminat cu el.  S-a tăiat filmul! Ce-a fost verde s-a uscat, frunzișul s-a scuturat, iar lemnul...îndepărtat...

Recunosc, eu n-am stat niciodată la umbra lui, n-am avut parte de măreția coroanei sale. Am vrut o dată, o singură dată, să-i ating o rămurică... așa... într-o doară și s-a zburlit la mine de-am crezut că văd stele verzi. Mai-mai să-mi scoată ochii la adierea unui vânticel. Cum îmi permit eu să pun mâna pe minunatul său frunziș! De-atunci, nici măcar nu m-am mai apropiat! L-am ocolit și bine am făcut. Știam eu că vremea vremuiește și nu e în favoarea lui, iar înfumurarea n-ajută nimănui. De ce nu i-au plăcut și ochii mei, nu știu. Ei, nu știu! Știu, cum să nu știu! Nu erau albaștri! Oare dacă îmi puneam lentile de contact, ne contactam mai bine?

Dar ce-mi pasă mie, de fapt! Ce treabă am eu cu cioturile? M-am împiedicat, m-am îndreptat și       mi-am continuat drumul! Da! Așa o fi, dar în urma mea se auzeu vorbele tânguite ale ciotului. La început, am crezut că mi s-a părut că auzul îmi joacă feste. Realitatea era alta. Mâhnirea lui răzbătea până în locul în care mă odihneam. Nu, nu cu mine avea ciotul de împărțit averi și secrete, ci cu aceia care-i elogiaseră podoaba în fiecare anotimp și nu ți-ar fi fost dacă toamna și iarna mai rămânea ceva din el! Cu aceia avea el acum o treabă. Mare treabă, mare
socoteală!

Uitaseră aceia, care treceau acum și-l ocoleau cu bună știință sau îi aruncau un zâmbet fugar, semn că nu-și văd capul de treburi, de vremurile străvechi? Ce-i omul nostru! - își spunea ciotul. A uitat, parșivul, când stătea rezemat de trunchiul meu și căuta căldura și protecția mea! Îi plăcea umbra puterii mele și se uita adesea în jur să nu mai apară vreunul, care să devină candidat principal la poalele crengilor mele. Privea în jur, perversul, holba ochii ca broscoiul și-i rotea în toate părțile, să nu care cumva să decadă din drepturi, în cazul în care s-ar fi creat vreo fisură sau vreo portiță, iar noii mușterii, dornici de răsfăț, să le ia locul. Nemernicul! Mi-am zis eu atunci, că trebuie să fiu mai atent, dar glasul mieros al omului m-a năucit de tot, iar laudele lui s-au dovedit a fi zdrențe-n vânt!

Și cât am crezut în spusele, îmbrățișările și-n grijile care năvăleau peste mine zilnic.Mă împresura perfidul cu laude deșarte și-mi cânta în strună, primăvara mă toaleta, iar imaginea mea sporea clipă de clipă și eu...eu îmi înfoiam crengile crăpând de bucurie, zicând că sunt cel mai mare dintre toți marii. Și de-aș mai fi măcar o zi din ceea ce am fost, să vezi cum i-aș pune pe fugă pe trădătorii și pupincuriștii ăștia! I-aș lăsa să creadă că sunt același, iar sub zâmbetul plin de amabilitate, pe care     l-am împrumutat tot de la ei, le-aș lăsa niște urme adânci, să nu mă uite niciodată. Aș tăia în carne vie și le-aș presăra sare grunjoasă, ca la murături, să-mi simtă puterea și după apusul soarelui.

Am avut răbdare ce-am avut, după care m-am retras înfiorată, să nu mai aud toate bâlbele ciotului. Îmi venea să mă-ntorc și să-i urlu în ureche, așa cum făcea el odinioară, când hățurile erau în mâinile lui și le manevra după bunul plac: De ce te văicărești, stimate ciot, ce durere mare te străpunge? Te-a înconjurat din toate părțile neputința? Nu-ți mai împodobește nimeni ramurile? Ți-au fugit spre alte zări slugoii? Cheamă-i și vor veni! Nu, nu vor mai fi atât de dispuși, încât să apară cât ai bate din palme, dar vor veni! Unii, știu precis, întotdeauna au avut obrazul mai subțire și nu uită frunza care   i-a hrănit și protejat, dar sunt prinși cu afacerile. De, cine nu are azi afaceri? Alții...nu te mai recunosc drept binefăcător de multă vreme, chiar de-atunci, de când vă pupați pe la chefuri sau întâlnirile de taină.Acum, așteaptă, ciotule, așteaptă, nu dispera și lasă plânsul! Privește lung spre zările albastre și vezi cum trec, rând pe rând, supușii tăi și alte neamuri și... resemnează-te, adulmecându-ți miasma proprie, fiindcă parfumurile fine n-au fost niciodată de nasul tău!

publicat în revista Litera 13, nr 11, p.6
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare