SONETE SUB ACOPERIRE de Vasile MANDRIC (recenzie)


Dumitru ANGHEL

Volumul de versuri „Sonete sub acoperire”, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 64 de pagini, semnat de poetul Vasile Mandric, cuprinde 56 de sonete, poezie de formă fixă, două catrene, şi două terţine, în metru clasic, cu rimă îmbrăţişată, cea mai elaborată (1-4; 2-3), şi rimă încrucişată (1-3; 2-4), pe un parcurs temporar-calendaristic, riguros datate, scrise între 14 ianuarie și 22 decembrie 2015.

Este cea de-a patra carte a poetului brăilean, cu un titlu insinuant şi agresiv doar din perspectiva specificului liricii sale: „literatura de sertar”, conceptul estetic, pe care i l-am regăsit în primele cărţi publicate în ultimii ani, cu toate ingredientele de creaţie motivante ale acestei formule literare. Cum noul volum de sonete nu s-a mai aflat sub incidenţa ideologică a „literaturii de sertar”, de data aceasta poetul Vasile Mandric n-a mai fost împiedicat să-şi exprime ideile şi sentimentele şi nici să mai dea socoteală cuiva din perimetrul abuziv al cenzurii draconice din perioada comunistă, dar s-a simţit constrâns (?!) de alte impedimente şi restricţii; cele mai multe neutre, venite totuşi de la sine şi fără vreo interdicţie.

Un tip de democraţie românească cu totul originală şi o libertate totală de creaţie nu i-au mai cenzurat poetului Vasile Mandric nici gândurile şi nici sentimentele şi i-au permis să-şi plieze registrul liric pe motive şi teme, care nu mai aveau nevoie de... „aprobări”, oprindu-se pentru început la marea Muzică: „Trei picături de zi într-o ureche-mi toarnă BACH / Din Fugă-n Fugă, grijuliu cu mine, / .. / Acum, târziu, când părul îl am nins, / Aş mai dori să-mi împlinesc o rugă, / Să intru într-o orchestră dinadins / ... / Căci zilnic BACH mereu mă ia la FUGĂ / Şi mă trimite ca să scriu SONETE!” („Trei picături”, pag. 9).

Fără nicio legătură cu data din calendar, când a scris un sonet sau altul, poetul are.. Crezul său estetic şi-şi asumă nonşalant, deşi marcat de o melancolie învăluitoare şi sacră, orice opţiune posibilă în planul unei filosofii personale: „Cu gându-mi dospit în visări călăuză, / Am ars în cuptorul oglinzilor pale / ... / În alfabet am fost un semn al mirării / Nimeni nu ştie ce-am vrut ca să zic / Trece-mă, Doamne, pe lista uitării!” („Viaţă”, pag. 10).
Fără nicio încercare de structură tematică, sonetele din acest volum relevă, într-o brambureală sentimentală de-o sinceritate înduioşătoare, o viaţă şi un destin parcă permanent în derivă, din care n-au rămas decât frânturi de idealuri, elanuri donchişoteşti şi doar... „sferturi” nedrepte de împliniri, din zonele cenuşii ale realului: „Mă cheamă oglinda-n baie s-o privesc, / Căci cineva ar vrea să mă vadă. / Doar ochii-nmărmuriţi mi-i amintesc / Că-s eu de altădată drept dovadă / ... / Şi-atunci mă-ntorc la coala mea de scris, / Că-i prietena ce gândul îmi ascunde, / De nu mă părăseşte niciun vis” („Străinul”, pag. 13), din care rămân doar elegante şi oneste renunţări transformate în vise, reprimându-şi drastic orice duioşie.

Cu adevărat, linia melodică este una învăluită în tristeţe şi regrete: „Sunt marinar beţiv şi-s pus de cart, / Când barca de-acum o ia-n derivă, / Cuvintele în gură au gust de colivă / Şi-mi cântă destinul Recviem de Mozart”, iar poetul recurge curajos la soluţia pesimistă a renunţării, cu o ironie îmblânzită de compasiune: „Sonetele mele toate-s eboş, / Versurile gem şi plâng a pustiu, / Prin poeziile aruncate la coş” („Eboşuri”, pag. 15).

Robit poeziei, Vasile Mandric îşi construieşte şi un curriculum vitae – poetic, cu un timbru uşor orgolios şi o vocaţie a responsabilităţii: „Cândva prindeam şi vorbele din fugă, / De mă invidiau pesemne unii, / Poeziei totdeauna i-am fost slugă”, cu o vitalitate, deşi ameninţată biologic, din care parcă ar fi nişte semne de nondialog cu contemporanii: „Azi tocul îmi mai scapă des din mână, / Poeţii mă confundă cu nebunii, / Iar anul nou începe-n săptămână” („De ce?”, pag. 16).
Ba chiar modifică abrupt registrul sentimental printr-un optimism robust, energic şi revigorant, din care răzbat ecouri şi idealuri adolescentine, temperate de o senzualitate stăpânită: „Te chem în nopţi întregi să vii în vise, / Că-mi zboară gândul tot mereu la tine, / Te-aş pipăi pe chip, să-ţi fie bine / Şi te-aş iubi în zile interzise”, ameninţate de o inevitabilă curgere a timpului biologic, iar poetul, la vârsta senectuţii, nu are o altă alternativă în afara bunului simţ şi a unei nonşalante autopersiflări galante: „Cum toată viaţa-aproape mi s-a scurs, / Mă chinuie o întrebare ce mi-am pus: / Ți-am dat iubirea mea la preţ redus?” („Scrisorile”, pag. 17).

De altfel, există în volumul de versuri „Sonete sub acoperire” o patetică tendinţă, prin care umorul şi şarja persiflantă se amestecă indisolubil cu tristeţea, când trecerea timpului astronomic şi biologic este percepută fără putinţa unei împotriviri, cu fiecare secundă drămuită după un... fus orar statornicit definitiv: „Iată vine Toamna şi sunt obosit, / Speranţa trece mai rar pe la mine, .. / Din amintirile ce vin viituri, / Copilăria cu ciudă mă ceartă, / Căci toată viaţa-i pierdută-n scripturi”, iar starea sufletească a poetului se zbate între disconfort impus până la pierderea identităţii şi nonaccept de învins: „O, cât aş vrea să dau timpul înapoi, / Dar pentru aceasta, nici nu fac sluj, / Că iarăşi cântă seara bufniţa joi”  („Anotimp”, pag. 31).

Echilibrul vine dintr-o decentă „Ars poetica”, pe partitura unui sonet, „Testament”, ca o confesiune dezbărată de orice încununare doctă dar sigur un punct de vedere estetic expus cu savantă simplitate: „Poezia pentru mine-a fost stăpână / Chiar de copil eu slugă-am fost şi rob, / În mine a pătruns un microb / Şi toată viaţa-acolo o să rămână” (Op. cit., pag. 32). Şi acceptă, în ciuda neşanselor şi a potrivniciilor de tot felul că: „Sunt cel mai norocos poet din lume, / Că versul meu e plin de nestemate, / Atârnă-n el rubini, onicşi, agate, / Ce azi mi-ar face cântul de renume”, deşi un gând neliniştit de neizbândă şi neşansă îi bântuie sufletul: „Dar soarta mea mereu a fost dălângă, / Mi-aduce noaptea-n somn poezii, sonete, / Mă scol, le scriu pe cărţi şi pe caiete, / Pân-le termin, norocu-o ia pe lângă...” („Norocosul”, pag. 36).
Imprevizibil, poetul îşi nuanţează, într-o alternanţă de joc ludic, o poezie erotică, idilică şi de-o puritate celestă, din perspectiva nostalgică şi ritualică a unui Madrigal de secol XVII: „Mi te-a trădat că eşti cea mai frumoasă, / Închipuirea viselor şi dorul / Dar ai plecat lăsând pribeag amorul, / Ce nici acum în pace nu mă lasă”, dar domnul Vasile Mandric, aflat la vârsta senectuţii, pare stăpânit de recesiuni galante, protejate de amintirile unei senzualităţi lucide cu o detaşare emoţională: „Iar când va fi să vină amintirea, / Ce-n lanţul ei prizonieri ne ţine, / Vom regreta căci ne-am pierdut iubirea!” („Lili”, pag. 43).

Vasile Mandric se descoperă a fi un poet sensibil şi marginalizat dintr-o tembelă interdicţie oficială dar şi dintr-o severă autocenzură și scrie sonete în dulcele stil clasic, fără să fie tentat să se alăture „corului” poeţilor şi poeteselor la care versul devine înjurătură, „felinar roşu” şi „performanţă virilă”.

Metafora ascunsă în titlul „Sonete sub acoperire” parcă nu poate şi parcă nici n-ar vrea „să... acopere” un mare impas sufletesc, o neîmpăcare cu sine, cu ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu idealurile şi cu speranţele poetului nevoit să-şi protejeze identitatea socială şi apetenţele artistice sub „umbrela” „literaturii de sertar”: „Poezia m-a chemat ca să mă certe, / La uşa ei mă opresc smerit şi sun; / Eu în genunchi o rog ca să mă ierte / ... / Am prins şi eu un vers, ca moştenire / Şi-l scriu pe undeva, dar nu vă spun, / Poate-n SONETUL sub ACOPERIRE” („Sonetul sub acoperire”, pag. 21), ca o patetică spovedanie, din care răsar „perle” de lirism şi de ideal artistic.



Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare