VERBELE de Bogdan BOERU

Dumitru ANGHEL

Placheta de versuri „VERBELE”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2006, 100 de pagini, din Colecţia „Opera Omnia” – „Poezie contemporană”, se remarcă „printr-o tehnoredactare şi grafică de autor”, cu elemente de tipar din zona pecetelor şi cu patina arhaică a „Curţii Domneşti” de altădată, pe un discurs tematic, stilizat în exces, pe o restructurare a imaginilor plastice, rezultate din experimente nonfigurative, dar cu o maximă purificare a formelor desenate riguros, în toate cele 12 capitole plastic-lirice, între spiritul raţionalist şi lirismul nedisimulat, pe o linie melodică de la Wagner la Stravinski, în care se cuprinde personalitatea poetului, plasticianului şi muzicianului Bogdan Boeru.
De altfel, cam în acelaşi limbaj artistic multilateral – literar, plastic şi muzical – se pare că s-a exprimat domnul Bogdan Boeru încă de la debutul editorial cu „Înfiorate, cele patru vânturi”, poezie, Bucureşti, 1999; „Cântece păgâne”, poezie, 2002; „Nesfârşiri”, nuvele, 2003; toate trei la Editura „La maison d’edituré AMB”, Bucureşti; urmate de „Nocturna”, roman, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005; „Ovidius altfel”, nuvele şi poezie, Editura Muntenia – Constanţa, 2009; „Farul Ospitalier”, nuvele, Editura Leda – Constanţa, 2011; ambele împreună cu scriitorul Liviu Lungu; şi „Cartea destinelor”, nuvele, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015.

Volumul "Verbele" este structurat pe 12 capitole, nuanţate tot în afara procedeelor-standard, în nota de originalitate... „belicoasă” a poetului, cu aerul unui abuz stilistic, dar cu un timbru autentic şi uşor enigmatic prin imaginaţia febrilă, serioasă şi burlescă, anxioasă şi sarcastică; cu o terminologie împrumutată de pe coperta de titlu: Primul verb, Al doilea verb... până la Al doisprezecelea verb şi cu tot atâtea crochiuri picturale, parcă şi mai îndrăzneţe în latura restructurării imaginii plastice; desigur în ideea purităţii şi frumuseţii înţeleasă ca echilibru.

„VERB”, metaforă lexicală, dincolo de sensul primar sau de conotaţia gramaticală; cuvânt cu potenţial semantic, pe care poetul, artistul plastic şi muzicianul Bogdan Boeru îl... „exploatează” până la limita unor semnificaţii convingătoare cantonate în tematica poetică, melodic ideatică şi de „spectacol” plastic-literar.

Primul verb, începe abrupt, fără niciun semnal de titlu, cu un poem „liber” de orice constrângeri prozodice, doar aluzii timide de strofă, fără rimă, evident, dar poezie în stare pură, de ultimă generaţie, aparent cuminte!” din perspectiva unor reguli de ortografie tradiţională, cu accent pe şoc emoţional şi impresie artistică; o lirică doctă, cu impact în zona literaturii de contrast, cu senzaţii provocate deliberat şi reacţii la limita arbitrară a orizontului cultural al unui cititor foarte oarecare!? Echilibrul, posibil, poate veni dinspre un potenţial risc de comunicare, asumat de poetul Bogdan Boeru şi cititorul de poezie, liber de opinie şi în lipsa unor „punţi de înţelegere”. Adică, o ideatică cu nuanţe provocatoare, între două alternative ale unui existenţialism dual, la libera alegere şi cu doar timide argumente de-o parte sau de alta: „Rădăcina se înfigea adânc în Cer, / ... / Făgăduită bine cuvântare, / Promis leac pentru durerea...” (pag. 6); pe o reluare obsesivă, triplă: „...Dar copacul vieţii era doar un trunchi / Cu două rădăcini; era doar o apă, / Iar frunza lui – o strângere de inimă” (pag. 6; pag. 7, I şi II), asemeni cu ritualica melodică din „Bolero”, celebra partitură de Maurice Ravel, ca-ntr-o predică dintr-un amvon, şi pravoslavnică, şi habotnică, şi atee: „Rădăcina se înfigea adânc în Cub, / Muncindu-se infernul să-l rupă / Făgăduită binecuvântare, / Promis leac pentru durerea / Imaginii din spatele oglinzii / O lume aspră ca un cer” (pag. 8), cu nuanţări de „aleluia!”

O lirică cu tentă religioasă, discursiv amplificată, între credinţă şi tăgadă: „Între un ou de şarpe / şi un şarpe mort / E atât de mică diferenţă, / Încât mă întreb / De ce nu suntem nemuritori” („Ouroboros”, pag. 9), la limita împotrivirii din zona unei erezii aflată sub incidenţa intoleranţei bigote a „arderii pe rugul” medieval: „Iar Tu, Doamne, / Da, Tu, Bătrânul, / Da, Tu, Perenul, / Da, Tu, Zid şi stâlp, / Ai fi avut de îndurat / Mai multe veşnicii” (Ibidem). La care aş adăuga valorile decorative din grafica acestui Prim verb (pag. 5), pentru simbolistica arborelui-tutelar, arborele-peşteră, copacul-sihăstrie şi chilie de călugăr, cu un alt limbaj artistic, care să exprime universul spiritual poetic al versurilor.

Al doilea verb marchează prin crochiul plastic simboluri biblice şi laice, Crucea şi pietrele mortuare, dar şi un profil biologic nedefinit, ca o impetuoasă afirmare a sensibilităţii plasticianului-poet Bogdan Boeru, pentru a prevala semnificaţiile desenului spre sugestia lirică, vinovăţia ancestrală a părinţilor biblici şi tentaţia păcătoasă a neascultării: „...Şi genunile tăinuiau forme ascunse în piatră, / Ori oameni-gest, piei de şarpe” (pag. 14). Un existenţialism dubitativ, tot la limita dintre Creaţie şi Evoluţie, imposibil de explicat în spaţiul mărginirii umane: „Pământul încolţea pământ pretutindeni” („Biserica de pământ”, pag. 15) şi evanghelica, ecumenica variantă biblică: „Curând, ţărâna începu să nască oameni, Erau Adami şi Eve cu aripi” (Ibidem).

Al treilea verb, cu desenul stilizat introductiv, cu două Mâini, din care doar una are formele robuste ale Zborului, cu energii profunde şi vitale, reluate în versuri, de la simbolul malefic al Şarpelui, la graţia Divină, asemeni acordurilor de echilibru din „Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski, pentru ca totul să evolueze spre o existenţă reală: „Ziua de ieri a fost o lebădă; / Azi, o alta, mâine, o alta / Şi stoluri se înşiră mereu, / Ca solzii unui şarpe”.

Iar poetul, resemnat, acceptă, se retrage în cochilia protectoare a Timpului tampon: „Eu nu îmi doream decât să fiu / Umbra unei amintiri sau un dor” („Un septembrie...”, pag. 24).
Al patrulea verb, cu desenul unui Pegas stilizat, între zbor şi galop, călăuzit de steaua Speranţei, ca rodul unui drum spre sine, iar accentul mutându-se pe virtuţile textului liric: „Spre cer, un cer promis împietririi, / Boltă a tuturor frunzelor, / Era desenat câte un chip” (pag. 28), dar şi un strigăt disperat pentru tot atâtea dilematice nedumeriri: „Se prăvăleau, stânci trecute sau viitoare, / Sori vechi sau noi, / Către pământ...” (Idem).

Cu o ritmică prozodică de Colind sau de Baladă, cu incantaţii liturgice de revoltă, de speranţe mereu irosite şi de spaime nemeritate: „La vreme nesfântă / A furtună de timp, / Nisip răscoleau / Şi mi-l prăvăleau...” („Doină de timp”, pag. 29), o poezie programatică iscată din furtuni sufleteşti, pe melodica wagneriană a unui „Nibelungen Lied”, pe care poetul-muzician Bogdan Boeru abia o poate stăpâni.

Al cincilea verb debutează cu un desen în care imaginile, cu o semnificativă ambiguitate cu datele lumii concrete, completează o lirică de inspiraţie religioasă cu nuanţele canonice ale unei răzvrătiri eretice şi nu prea...; la limita absurdelor arderi pe Rugul necredinţelor bigote, în ciuda asigurărilor, al unui gir pravoslavnic: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”, „Sabie şi nu pace aduc!”, „Tată! Sunt fiul întors. Îţi sunt Fiul!”, „Ana! Caiafa! Ghetzimani! Golgotha!” („A doua venire”, pag. 36 şi 37).

Al şaselea verb este deschis de o grafică unde decorativul capătă mai bogate încărcături lirice, între feminitatea absolută şi o agresivitate protejată de o milostenie blândă, neputincios contestată, cu o simbolistică în afara tuturor regulilor, şi plastică, şi literar-lirică, din care rezultă doar neşansa şi o încrâncenată năzuinţă recuperatorie; pentru ca, până la urmă, echilibrul să fie realizat prin aşteptare şi un compromis venit din adâncuri de milenii şi de conştiinţe purificatoare: „În cele din urmă, a venit primăvara / Dar focurile de Paşti, atât de îndepărtate, / Încă mai căutau sceptre şi chei / Cu ochii lor demult pietrificaţi” („Un gând...”, pag. 49).

Al şaptelea verb, cu un NUD, aparent cuminte, dar cu adaosuri compoziţionale, amintind de „Autoportret în şapte degete”, semnat de Marc Chagall, între absurd şi accept convenţional, pe tema lirică „a şarpelui tutelar” şi a genezei Femeii eterne: „Împarte cu mine un şarpe, Şarpele, / Sau o rodie, Rodia, / Fruct sângeriu. / Asemenea coastei născătoare, / Smulsă timpului” (pag. 52).

Al optulea verb, procesat în maniera inconfundabilă a domnului Bogdan Boeru, plasticianul, cu un original fond de impresii, care-i ordonează percepţiile lirice; un Pegas în flăcări şi un Zeu al Pădurilor tutelare, stăpân pe forţa regeneratoare, cu scânteia Fulgerului în mâna stângă, detaşată de regnul vegetal; tematică lirică susţinută de ecouri îndepărtate de Istorii celebre, Legende nemuritoare, Troia, Itaca, Poseidon: „Calul în flăcări pe câmp alerga, / Între cer şi pământ, calul în flăcări, / Asediat, ca o Troie umblătoare” („Legenda”, pag. 59), poezie cu simboluri din culturi şi civilizaţii, care au marcat evoluţia lumii civilizate de azi, pe care poetul modern şi-o adjudecă orgolios: „Sub pielea mării se ascundeau rădăcini / Şi din toate izvorau peşti către acelaşi trunchi” („Omul-copac”, pag. 60), şi plusează, ca să nu mai existe niciun dubiu?!, cu cea mai... greu accesibilă formulă poetică, în afara oricăror reguli prozodice: „5317241251, 271811, 1851011... 521269!” („Inscripţie bilingvă pe soclul statuii lui Pitagora”, pag. 61), fără comentarii!

Al nouălea verb, cu o grafică incomodă, tot la limita-şoc, între idealul frumuseţii feminine şi spectrul scheletic al nefiinţei, pe care o alătură preferinţei tematice a poetului pentru Istoria de început, eroică şi legendară, a omenirii: „Bătrânul Priam îmbătrânise încă şi mai mult / ... / Tot astfel făcuseră şi cu Troia”, pe care „O abandonaseră la liziera istoriei, / Goală de Ulise şi de sens, / Goală de Homer, ca de o lumină” („Privire contemporană asupra ruinelor cuvântului” (pag. 65).

Al zecelea verb, pe semnificaţiile livreşti ale unui desen cu trimitere la tainele CĂRŢILOR, cu versuri direcţionate spre un orizont liric ecleziastic şi ortodoxism manifest, în dangăt de clopot, cu o mişcare gravă, ritualică: „Verbul stătea ascuns / În paginile unei Biblii / Între cuvânt şi cuvântare / Dând rost rostirii / ... / Între ape vechi / Un Mesia al pâinii împărţite / Însă transformat în Antichrist / Cu fiecare pas pe Golgotha” (pag. 70), ca în stihurile blânde şi cucernice ale „Psaltirii în versuri”, semnată de Mitropolitul-poet Dosoftei.

Al unsprezecelea verb este cel mai bine reprezentat capitol poetic, depăşind standardul de trei-patru poeme, şi cu cea mai agresivă grafică: o proiecţie a feminităţii în ipostaze antagonice, cu un Ianus bicefal, un altfel de Ianus decât cel cu dublă identitate masculină,  în intenţia ca eternul feminin să surclaseze postura autoritară a bărbaţilor, în consens ideatic cu imaginea plastică, trei poeme notate cu cifre romane, pe o componentă ritualic-filosofică: „Un leagăn-bocet era pământul acela, / Fiica dorindu-şi propria mamă să fie, / Fiica dorindu-şi propria mamă, / Fiică îndelung dorindu-se / Într-o erotică alchimie a întoarcerii / Cu faţa către sine” (I, pag. 76).

Al doisprezecelea şi ultimul verb şi cu o ultimă imagine plastică: mormântul şi piatra mortuară, Crucea de granit şi „Îngerul păzitor”, copilul-speranţă, continuitate a vieţii; şi un singur poem, ca o litanie, ca un bocet fără orizont, dar şi ca o Predică de Duminica Rusaliilor: „Iar pământul, seamăn lui Caiafa, / Cu arbori goi îşi rupse în bucăţi / Haina de Lazăr însetată, / Spre a-şi clădi ferestre-n trup” (pag. 86).


„VERBELE”, o carte de-o originalitate îndrăzneaţă, poziţionată între cel puţin două componente artistice, poezie şi plastică, semnată de un scriitor cu triplă personalitate – poet, pictor şi muzician - şi, deşi nu-i cunosc prestaţiile în domeniul muzical, sunt convins că tot în „prestocantabile” m-ar convinge.
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare