Despre SUFLET în timpul vieții omului și după moartea acestuia

Ioan Romeo ROȘIIANU

Indiscutabil, singura noastră certitudine-n lume și viață este faptul că într-o bună zi vom muri. De la nașterea noastră-ncoace un singur lucru, un singur fapt se petrece-n fiece fracțiune de secundă: ceva sau cineva moare. Dar se naște ceva sau altcineva. Pentru că altfel, tot murind ceea ce este de murit în această lume, de la un moment dat încolo n-ar mai fi nimic de murit, deci nici lume n-ar mai fi. Logică simplă dar nu și simplistă. Însă și motiv temeinic de reflecție, de continuă preocupare, de veșnică frământare întru aflarea unor răspunsuri pe deplin satisfăcătoare. Dar și lămuritoare pentru orice minte îndoielnică. Pentru că nu sunt deloc puține acestea. Și dacă ținem cont și de un alt fapt esențial întru totul, că în această lume și nu într-alta sălăștuiește Satan, avem explicație pentru acei nenumărați îndoielnici.

Așadar, de la facerea lumii-ncoace, datorită prezenței Răului între noi, Îndoiala a fost la ea acasă. Dar a mai fost la ea acasă și din cauza noastră, a indolenței noastre. Pentru că n-am fi avut atâtea îndoieli dacă am fi citit cum trebuie Sfânta Scriptură. Fapt asupra căruia însuși Mântuitorul ne atrage atenția: ”Oare nu vă rătăciți voi, din pricină că nu pricepeți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Ev. Marcu 12:24).

Se cuvine, deci să-ncepem cu aceeași veșnică întrebare: ce este sufletul omului? Avem un prim răspuns chiar la începutul Sfintei Scripturi: ”Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul a devenit și s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Acceptând sensul propriu al cuvintelor acestea, putem tălmăci astfel această egalitate: țărână + suflare de viață = suflet viu. Când moare omul, ce se întâmplă oare cu el? Îi dispare suflarea de viață, deci egalitatea nu mai poate fi valabilă, după o logică simplă, atâta vreme cât un factor al egalității a dispărut. Conform acestei variante de răspuns, tot ceea ce rămâne după moartea omului este doar țărâna din care acesta a și fost inițial făcut.

Acceptând un asemenea mod de gândire, ar trebui să vorbim despre o Sfântă Scriptură scrisă extrem de simplu, și pentru percepția orișicui. Adevărul este însă cu totul și cu totul altul: Sfânta Scriptură, deși este ”insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” ( 2 Timotei: 16-17), este scrisă destul de încifrat. Pentru că tot în Ea stă scris: ”necunoscute sunt căile Domnului”, dar și că ”nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” ( 2 Petru 1:21).

Așadar, trebuie să ne întrebăm, în virtutea modului simplist de până acum cu care am încercat să explicăm anteriorul verset, dacă are bunul Dumnezeu un mod simplist de a gândi, de a face sau de a ne transmite nouă ceva? Blasfemie mai mare nu se poate! Cum adică? Cel la care toate sunt cu putință este de-o seamă cu noi în gândire?

Nici măcar faptul că Sfânta Scriptură ne spune că suntem făcuți ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Geneza 1:26) nu-i trezește pe mulți răstălmăcitori la realitate. Ținând cont de faptul că la facerea lumii și a omului a participat toată Sfânta Treime – de aici și concluzia că nu ai lui Dumnezeu sunt cei care neagă Sfânta Treime, și care spun că ea nu este – nimeni nu ar trebui să se apuce de ”gândit” alfel decât în deplină concordanță cu slova Sfintei Scripturi. Și totuși, pentru că în mijlocul nostru viețuiește Satana, nimic nu ar trebui să ne mire. Căci tot mâna și intervenția Răului este și în cazul răstălmăcitorilor. Oameni care sunt ai lui, și atunci când răstălmăcesc ceva, și atunci când scot un text din context și fac din el pretext, dar și atunci când omit intenționat câte ceva. Așadar, aici putând vorbi atât de păcatul comiterii, cât și de cel al omiterii a ceva anume, ceva care ar arăta deplinul Adevăr, Adevăr care fără acel ceva omis deliberat arată cu totul altfel. Spre bucuria lor, care au astfel de ”argument” cu care-i înșeală pe toți, cei care nu sunt pe deplin statornici în relația lor personală cu Dumnezeu.

XXX

Un lucru e cert: viața fiecăruia din noi începe cu un sistem neclar de dorințe și proiecte și se sfârșește cu un sistem teribil de ordonat de amintiri. Și cum nu toate amintirile ne sunt pe plac, luând în calcul faptul că la vârsta a treia avem revelația sfârșitului, aproprierea de Dumnezeu și Biserică este întru totul firească și explicabilă. Așa s-ar putea tălmăci zelul de care dau dovadă mai vârsnicii noștri semeni. Însă, este de ajuns acest fapt? La o vedere superficial putem spune că, în conformitatea cu slova biblică, nu este niciodată prea târziu să te întorci cu adevărat la Dumnezeu. Însă, mai vârstnicii noștri sunt întorci ”cu adevărat” la Dumnezeu? Au numai simplu fapt că nu mai pot da ghes tentațiilor, și împlinirile acestora, le este de ajuns? Pentru că, trebuie lămurit acest fapt, la bătrânețe tentațiile nu dispar. Mai mult, trebuie zis că doar modul de ”facere” a acestora se schimbă. Căci dacă în tinerețe toate erau făcute cu trupul, la bătrânețe acestea se împlinesc cu mintea. Deci tot păcat, atâta vreme cât rămânem în deplină concordanță cu slova biblică. Pentru că stă scris că nu numai cu trupul se poate păcătui.

Însă, pentru a lămuri definitiv teoria conform căreia bătrânețea, și odată cu ea reîntoarcerea la Dumnezeu sunt de ajuns, să dăm citire din Sfanta Scriptură: ”Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele rele și până nu se aproprie anii, când vei zice: ”nu găsesc nici o plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele, și lumina, luna și stelele, și până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), și să se înconvoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei care macină (dinții), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei care se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele), când uruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit, te temi de orice înălțime, și te sperii de drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi, și de abia se târăște lăcusta, până nu-ți trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veșnică, și bocitorii cutreieră ulițele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, și până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a și dat” (Ecleziastul 12: 1-7).
Înainte de toate, remarcăm aici două lucruri esențiale, și în măsură să elucideze multe semne de întrebare: ne întoarcem în țărâna care am fost, dar și că duhul nostru se întoarce după moartea noastră la Dumnezeu, în fapt la cel care l-a și dat. Pe deasupra, în toate cele șapte versete citate avem descrierea clară a oamenilor care se află la ceea ce noi numim vârsta a treia, sau la bătrânețe. Aceștia sunt cei cărora le tremură mâinile și picioarele, care nu mai aud și care nu mai văd bine, cei care…

Așadar, ocolișul nostru n-a fost zadarnic. Explicând cum stă cu credința la bătrânețe, am aflat și ce se întâmplă de fapt cu duhul pe care ni l-a dat Dumnezeu: se întoarce la el. Drept pentru care putem spune că fiecare duh este hărăzit numai unei peroane, că altfel, în virtutea teoriilor care vorbesc despre reîncarnare și despre revenirea duhurilor în lume, ar trebui să putem vorbi despre un duh care rămâne cumva în lume, și după moartea unui anumit om, la un anumit moment dat. Ori, iată că slova Sfintei Scripturi face, pe drept cuvânt, lumină și în acest caz, deci și această ”teorie” o arată cu degetul. Drept pentru care putem vorbi despre o asemenea teorie ca despre una care nu este în deplină concordanță cu voia lui Dumnezeu și cu îndemnurile Sale, așa cum reies ele și cum ni se relevă din Sfânta Scriptură.

XXX

Am vorbit, așadar, despre ”credința” sau chiar despre Credința celor vârstnici, oameni care având revelația sfârșitului se întorc în Biserica anterior părăsită și sfidată și la Dumnezeul altădată nedreptățit de ei. Dacă unii își salvează astfel sufletul sau nu, numai bunul și milostivul Dumnezeu știe! Semnele noastre de îndoială n-au conotații lumești: ”Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ți-a făcut bine. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrămi, și picioarele de cădere. Voi umbla înaintea Domnului, pe pământul celor vii” (Psalmul 116: 7-9).

Putem oare avea siguranța unui astfel de ”dialog” între un anumit vârstnic și Dumnezeu milostivul? Nu, cu siguranță nu! Și totuși, bunul Dumnezeu are – sau nu - știință de un astfel de dialog. Căci dacă în baza tuturor ”amintirilor” lumești omul  ajuns la bătrânețe se pocăiește în adevăratul sens al cuvântului, Dumnezeu îl va ierta pe acela și-I va și prilejui șansa deplinei mântuiri în Hristos Mântuitorul.

Într-o altă ordine de idei, vârstnicul îl întruchipează – în dimensiunea umană – pe înțelept, pe omul cu o anumită experiență. Sunt, totuși, toți vârstnicii noștri însemnul absolut al înțelepciunii lumești? Nu cumva dacă aceștia, de regulă oameni cu obiceiuri și tabieturi împământenite până la stare de lege, nu se dezic de întregul lor trecut, nu mai au șansa mântuirii personale? Ba, mai mult, în virtutea relațiilor interumane și îndeosebi a acelora dintre părinte și copil, nu devin ei real prilej de sminteală pentru propriile odrasle și cunoscuți? E demn să ne întrebăm asemenea pentru că ”legile sociale” n-au uitarea în ele. Un copil care-a crescut văzându-și părinții că se comport într-un anumit fel și că reacționează într-un anumit fel la ceva anume, chiar și față de Dumnezeu și Biserică, nu o să creadă nici-o clipă în ”trezirea” părinților săi. Mai mult, e posibil ca o primă acuză adusă acestora să fie cea de fățărnicie, de ipocrizie sau chiar de fariseism. De aceea, pe fondul unei reale lipse de dialog între generații, aici exemplificate prin relația părinte-copil, putem spune că AȘA se nasc monștrii, că așa reușeșsc oamenii să se dezbine și mai mult. Pentru că și neîncrederea în schimbarea cuiva în bine poate provoca aceluia o rană și poate fi prilej de îngenunchere a sa, sau măcar de clătinare în noua cale pe care a purces.

XXX

Vorbim, așadar. ”Despre SUFLET în timpul vieții omului și după moartea acestuia”. O viață care începe cu duh de suflare de viață peste o mână de țărână și o viață care se termină cu plecarea duhului la Tatăl Ceresc. Și, dacă vreți, o moarte care începe cu întoarcerea duhului la Dumnezeu, dar și o moarte care nu mai începe în condițiile păstrării duhului. Dar cum oar ear putea fi Duhul îndemnat să nu ne părăsească? Când prin viețuirea pământeanâ ne-am asigurat o viață veșnică, duhul cu ajutorul căruia ne-am născut nu ne va mai părăsi. Pentru că, după cum arătam și mai devreme, la moartea noastră duhul se întoarce la Cel ce ni l-a și dat. Asta înseamnă că în condițiile în care ne-am asigurat viața veșnică, după ”rețeta” lui Dumnezeu și nu a noastră, Duhul rămâne al nostru și numai al nostru. Cu o precizare în plus: îndeosebi în cartea Apocalipsei ni se vorbește că la a doua venire a Mântuitorului Hristos vor învia absolut toți morții. Este, putem spune, o judecată preliminară. Abia după aceea urmează înfricoșatoarea judecată, și abia în funcție de stare în care vom fi găsiți atunci vom beneficia sau nu de viața veșnică. Adică vom trăi sau vom muri. Drept pentru care putem spune că în timpul pământenei noastre vieți n-ar trebui să fim atât de nemernici și de inconștienți pre cît suntem. Căci numai viața sau moartea veșnică viitoare ne-o decidem în asemenea moment lumești, ci și soarta duhului pe care Dumnezeu ni l-a dat la naștere. Deci, avem tot ceea ce ne trebuie pentru ca să putem vorbi de o responsabilitate deosebită în viața fiecăruia dintre noi, și să subliniem importanța cu care ne tratează și ne privește bunul Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Lucru de altfel foarte bine subliniat în toată Sfânta Scriptură, când ni se spune răspicat că ”un om este mai important decât o lume întreagă înaintea lui Dumnezeu”, dar și din pilda dată de Mântuitor, când a spus că e bine să lași toate oile în staul și să pleci s-o cauți pe cea rătăcită. Cu toate acestea, inconștiența are loc la masă cu regale și chiar loc întâi în sinagogi.

XXX

De multe ori, mai vârstnicii noștri se cred superiori nouă și au ca fals argument înțelepciunea. Eu sunt de accord că ceea ce numesc ei înțelepciune este de fapt experiență de viață, o experiență în baza căreia reacționează adesea exact așa cum trebuie. Această diferență face în fapt diferența ăntre tineri și vârstnici. În timp ce ei, deoarece de-a lungul vieții lor s-au lovit de multe situații identice, din care au învățat, un tânăr, confruntat fiind cu aceeași situație ezită între mai multe căi de soluționare. La un moment dat chiar având un soi de siguranță că pe absolut oricare din căi ar lua-o oricum ar fi bine. Lucru extrem de incorect.
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare