Cu-Vânt din... pupa

Jenică Chiriac

În anul 2017, la Editura InfoEst, creatorul Mihai Vintilă a publicat a șasea carte de poezie, cu titlul  incitant și metaforic „Dirijorul de cuvinte”.

Placheta, strucurată în trei părți: „Geambaș de cuvinte”, „Străzi fără poeți” și „Exil de poet” a beneficiat de caldă apreciere din partea unui critic avizat, el însuși poet de anvergură, A.G. Secară, în prefață: „(Încă). Tânărul Mihai Vintilă și Marea (poezie)”.
Inspirat din zicerea lui Vintilă dintr-o mărturisire „Cu vânt înainte”, în care poetul este comparat cu o mică barcă de pânze...”, am găsit de cuviință să-mi intitulez însemnările precum se vede mai sus.

În adevăr, autorul vede poezia ca pe o barcă, iar inspirația, harul, „vântul!”. Care duce ideile unde vrea el.

În ce ne privește, am acostat la dana portului „străzilor fără poeți” și nu întâmplător! Calendarul ne spune că în anul 2018, odată cu Centenarul Marii Uniri, Brăila împlinește o cifră rotundă, 650 de ani de atestare documentară. În aceste circumstanțe, orice suflet de brăilean vernacular nu putea să rămână insensibil la declinul urbei de la Dunăre. Mihai Vintilă, nonconformist precum îl știm, găsește cuvântul potrivit „să creeze o stare în cititor care  să îi facă sufletul să vibreze”.  În „Sicrie cu speranțe” se spune: „Lacrima zilei înflorea dorințe/ de bani, de zbor, de vrere/ și îngropa putințe/ împovărate-n rele”.  În același spirit nostalgic, „Amintiri care dor”  ne vorbește despre Brăila ideală:  „ziua e prea neagră, și am nevoie/de o boare de curat”.

În poezia „Oraș printre cuvinte” revolta poetului se manifestă direct, explicit, nemaicăutând ascunzișuri de sens, metafore meșteșugite. Acestei creații i-ar fi stat bine ca motto la secvența străzilor fără poeți...

Aceeași durere răzbate din versurile ce-ar trebui să cânte, să ne facă să vibrăm proteguiți: „Pe bulevard”, dar „Din umbră, bănci ostenite bârfesc”.

Nu politica, în mod explicit îl interesează pe Mihai Vintilă, cât mai ales efectele ei în viața practică. Și „În Brăila”, ca  în întreaga țară a fost o vreme  când prostia era la ea acasă, când vorbele erau rostogolite „să pară ei deștepți/ și filosofici”. Atunci zborul era frânt, evoluția în stagnare, inițiativa creatoare, viața însăși se zbăteau „sub această ceață apăsătoare”.

O variantă a poeziei „Pe bulevard” îi oferă poetului ocazia de a recurge la canoanele prozodiei, dezvoltând tema sub titlul „Bulevardul drept cu dungile strâmbe”. În trei catrene cu rima încrucișată descrie același bulevard obosit, cu „trandafiri cu suflete goale”, cu copaci frânți sub „dureri de vechi iubite”. Și încheie litania cu acuze la dresa proștilor „zilei din urbe”, bârfiți de băncile ostenite.

O tristețe apăsătoare, iremediabilă, neagră de pesimism. O plângere neașteptată de la omul-poet Mihai Vintilă, pe care l-am socotit optimist, încrezător în virtuțile libertăților post-decembriste. Dar, nu! Poetul se răzvrătește, își vădește calitățile umaniste, deplânge sărăcia ce i-a împins pe oameni să emigreze. Atâta profunzime de sentiment, maturitate de logică, luciditate în aprecieri, dau măsura sensibilităților, a trăirilor interiorizate mascate de humor, de ușurătatea aparentă a acceptării unui prezent, care, de fapt denotă debusolarea decidenților. Cu câtă tristețe constată: „Brăila trăiește din poveste/vedem ce-a fost/și astăzi nu mai este”. Se miră și se întreabă retoric: „Ce facem noi aicea oare?” – în poemul „Bulevarde care nu mai zâmbesc”.

Partea a treia, „Exil de poet” începe cu poemul purtând același titlu, în care, ca într-o mare tălăzuită de neliniștile, incertitudinile creatorului, se zbate neputincios și neînțeles, „lovit de atâta val/ zbătut de atâția fluturi”. Ce-i rămâne poetului din frământarea vieții, viață pe care n-are cum s-o influențeze, să-i schimbe traiectul, decât să se autoexileze? Și unde să o facă? Ne spune Mihai: „M-am exilat într-un vers/ De Eminescu”.

După cum se observă, Cetățeanul Mihai Vintilă se numără printre cei din stirpea românilor adevărați, a acelora pentru care problematica Cetății nu le este indiferentă, așezând personalitățile neamului, cu onoare, în albumele de cinstire istorică. Tot astfel înscrie creația lui  Brâncuși: „A îngenuncheat la cariera sufletului/Numit Brâncuși”, poemul „Interioare de piatră”.

Poetului Mihai Vintilă îi repugnă „prost-modernismul”, tendința din artă care se dezbracă insidios de orice canon, ori restricție de bunăcuviință. Autori ce se pretează la experimente așa-zise post-moderniste. Se dă de pământ cu gramatica, ortografia validată de Academie nemaiexistând. Ideile, câte vor fi, trebuie iasă din rând, să șocheze.  Revolta vindicativă a autorului este justificată.

O poezie-joacă, în stilul ce ni-l aminteșre pe Arthur Rimbaud, poartă titlul „Poezie, bere și marfare”. Aici, stilul ludic se se împletește cu umorul într-o cascadă de imagini care: „să lumineze întunericul/ să liniștească dureri cu durerea ei”.

„Lumea antivisurilor” este o creație care ne-a reținut atenția pentru radiografia lumii în care trăim, o aglomerare de pragmatisme dincolo de care „Muncim mai mult/Iubim mai puțin”. Robotizarea umană în această viață mecanicistă  și automatizată este „perfectă” (peiorativ!), deoarece  „în ea/ s-a sinucis speranța”.

Odată, într-un exces de sinceritate, Mihai Vintilă se declara anti-poezie, deci anti-poet. Placheta de față ne demonstrează exact contrariul: harul poeziei este o boală fără leac!

din ciclul Cronica pricopsitului

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare