DINCOACE DE GEAM - fragment de carte -


















Ștefan Doru DĂNCUȘ


Suntem înafara timpului lor (al tinerilor) oricât ne-am strădui să ținem pasul. Am face bine să nu ne mai umflăm în pene în fața lor.
La una din lansările mele de carte le-am spus scriitorilor din sală să nu le fie frică de genialitate, să nu le fie teamă să afirme: „Sunt un geniu”. Peste câteva zile, o puștoaică face mișto de mine pe internet. Am căutat-o după nume și-am aflat: premii pentru poezie și eseu, traduceri în străinătate etc. Cum să nu aplauzi o astfel de evoluție, oricât de deranjant i-a fost comentariul?
Am îmbătrânit, tovarăși ori domni ori ce veți fi fiind. Am putea, printr-o superlativă întoarcere către propriile noastre amintiri, să acordăm credit celor ce vin. Hai, aveți curajul?

Avem multe de făcut. Dar deocamdată, să mergem până la prozatorul Ioan Vișan care și-a luat casă nouă. Luni, o poetă din Brașov, Adriana Lisandru, căreia i-am trimis „Bocitorii. Așteptătorul”, vine la Târgoviște special să mă cunoască.
Azi a plouat pentru prima dată, după vreo lună de zile.

Ce sens are o înviere numai pentru Cer? De ce n-am ști și noi cum e să învii?

A apărut o cucuvea prin apropiere – oare mie-mi cântă? Cineva să te macine. Poate timpul. Vasile Voiculescu: „Aceasta mi-e ultima viață”.

Am văzut filmul „Adevărul incomod” cu Al Gore, contracandidatul lui G. Bush la șefia Americii. Vorbește despre încălzirea globală și are dreptate, noi ne provocăm „ploaia de foc”. Din păcate, nația lui e sortită pieirii. G. Bush este un fiasco al istoriei: sabia nu aduce niciodată pacea.

Pentru un poem, m-au dat afară de pe un site literar. Ulterior au fost dați afară toți cei care-mi țineau partea. Asta nu mă împiedică, însă, în a face afaceri în continuare.
E dimineață, cântă păsările ca-n pădure. Mă voi tărtăzui și voi merge să plătesc factura la gaz.

L-am sunat pe V. Petrache, a ieșit din închisoare. Greu de pornit în lumea de-afară – în pușcărie știa un lucru limpede. Aici, relațiile sunt toate neclare.
Adriana Lisandru îmi spune că și-a surprins o angajată citind „Bocitorii. Așteptătorul”. Iată, acolo trebuie să ajungă cărțile mele – nu la critici.
Marin Pungă a dus 10 exemplare în Oaș, la Remus Vârnav, directorul Muzeului Țării Oașului. Îl voi suna să-i dea și lui Ardelean, fostul patron al „Accent”-ului, unde am fost pe vremuri redactor-șef.

Am visat că mă pregăteam să mor, știam că voi muri – era iarnă, erau spectacole, așteptam un popă să-mi dea ultima binecuvântare, mă plimbam prin oraș, cineva mă chema să susțin un ultim concert. Până și Gabriella, care era cu mine, se împăcase cu situația.
Iar îmi omor moartea – conform tălmăcirii viselor.
Mi-am luat o sticlă de coniac. N-am chef de făcut nimic deși ar fi multe de aranjat.

De ce este Eminescu mai mare ca noi? Pentru că a transformat iubirea într-o relație atât de pură încât astrele s-au mișcat cum a zis el.

Între scriitori e greu și să intri, și să fii. Nu-i cazul politicienilor sau al liderilor sindicali - ei sunt zi de zi pe primele pagini ale ziarelor, ca artiștii de duzină ce se zbânțuie pe toate scenele lumii, ca actorii filmelor de doi bani.
Scriitorii editează cărți cu greutate. Publică greu în reviste literare care-i ironizează la început. Nu prea-s acceptați în tagma altora, cică cea superioară. Trebuie să lucrezi ani de zile pentru a aparține acestei bresle. Dar și rezultatele acestor munci ar trebui să fie pe măsură! strigă încercătorii. Nu ai rezultat clar pe pământ, scriitorule!

Mi-am luat o bere și am făcut corectura la volumul de poezie „Scrum”. Adrian Pârlea zice că va completa el costurile editării – sunt 10.000 de exemplare, totuși. Aș vrea să corectez și celelalte poeme însă nu mă simt în stare, sunt epuizat. De parcă mi-a luat Dumnezeu energiile. Poate mâine.

București. Nu-mi place să fiu scriitor acolo, sunt prea mulți alții pe metru pătrat. Țeapă, Dăncuș! Noi ne cunoaștem între noi, tu vii din provincie și faci pe deșteptul că ai bani! N-avem nimic împotrivă, cheltuiește tot ce ai cu noi, apoi - pleacă. Vino înapoi peste câteva luni de zile, noi vom fi tot aici, te vom aștepta.
Provincie bătrână și cuminte. La picioarele dvs., domnilor scriitori. Nu e nevoie de un fotograf care să imortalizeze momentul? Nu, Dăncuș se simte bine printre noi, mai are și bani în portofel!
Provincie. Valorile ei îmbătrânesc, și-a pierdut provincia gloria de odinioară! Vorbește în numele tău, țăranule, nu în numele celor de-acasă! Izolați suntem cu toții. Scara celebrității o urcăm pas cu pas, dând bere unora care s-au încoțopenit mai cu haznă în București. Oare câți din ei l-au citit pe Arșavir Acterian?

A scrie cântece e un dar, zice lumea. Nu știu de ce simt darul ăsta ca pe o pedeapsă. Nu știu nici de ce m-a trimis Dumnezeu aici, printre secolele tributare diavolului. Poate pentru a-l învinge. Doamne, crede necredinței mele.
Sunt împrăștiat și zdruncinat moral.

Adriana Lisandru mi-a adus o narghilea din Turcia.

Stau – nimic nu fac. Și cu scrisul o duc rău. Parcă s-a prăbușit cerul peste mine – așa mă simt. Evident, trebuie să iau o pauză de la băut. Cele 40 de zile.
Cu cât îmbătrânesc, oamenii simt nevoia izolării. Chiar și eu am renunțat la tot felul de prietenii ambigue care pe vremuri mă fascinau, erau sarea și piperul vieții mele. M-am închis într-o suficiență care-mi face bine. Scurtele escapade pe la evenimentele literare din capitală mă încântă pe moment; le uit cu rapiditate, nu se întâmplă nimic atât de fenomenal încât să fie demn de reținut.

Cred că ne-a intrat un greier în casă – îl aud cum țârâie în camera pe care am denumit-o, pompos, sufragerie. Zi minunată de toamnă.

Plouă, frig, vânt, vijelie. Mi-am desfăcut o bere. Abia peste două săptămâni mai am treabă la tipografie. Pot bea, fuma, culca cu femeia aproapelui, scrie, sculpta, picta, face dragoste cu ultima femeie permisă pe lumea asta. Să nu înebunești în două zile? Să te faci ca ei?
Fumez. Remușcarea iar mă doare, cum spuneam într-un cântec.

Ion Zubașcu mi-a trimis trei e-mail-uri în care mă face cu ou și cu oțet că nu citesc îndeajuns, că n-am respect de sine, că ce am eu cu România, că-mi caut mereu un adversar. Spiritul de contradicție, zic eu.

De-ați putea, m-ați omorî cu zile numai pentru a crea o manifestare la care să fiți filmați, intervievați, fotografiați. Îmi face plăcere să vă deziluzionez: nu puteți fi mari literați fără mine. Stați pe un butoi de pulbere și fiindcă știți asta mă cocoloșiți, mă cultivați, mă mințiți. Frumos vă șade! Sunt prea bătrân pentru a crede spusele voastre gângave.

Singurătatea nu te apropie de Dumnezeu. El vrea lume multă, oameni care să-L creadă, care să spună că numai El le-a rezolvat problemele. Singurătatea e un hobby periculos. Ca un călugăr pe muntele lui.
Și totuși, e bine cu Dumnezeu – nu ești singur în univers.

Mă simt părăsit, nimic nu mă mai încântă. Ce-aș putea dori mai mult decât am? O casă unde să-mi fac un atelier de sculptură, poate. Sunt în bucătărie, scos din toate camerele apartamentului de activitățile copiilor. Singur. Trebuie să mă obișnuiesc. În curând vor fi mari, mă vor abandona pentru visuri personale, altele decât cele pe care m-am bizuit eu. Și îmbătrânesc zilnic, asta-i fericirea. Și tragedia, totodată.
Amețesc. Să-mi dau iute cu apă pe față.

Aș putea scrie o trilogie: „Ieudul fără intrare”, „Ieudul provizoriu” și „Ieșirea din Ieud” – dar Ioan Es. Pop cu „Ieudul fără ieșire”...
Abandonul e multiplu de unu.
Mă doare spatele îngrozitor.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo