O carte... pagină de istorie

Jenică CHIRIAC

La editura Pax Aura Mundi din Galați a apărut recent cartea „Nostalgii...”, semnată de brăileanul  Ionel Jecu. Autorul este cunoscut ca epigramist, colaborator la mai multe publicații, printre care și săptămânalul „Brăila”. De altminteri, Ionel Jecu a debutat în volum cu „Strânse din goana vieții”, epigrame, catrene, rondeluri epigramatice, la editura Zeit, Brăila, în anul 2008.

Statistic, opera autorului de până în prezent conține: două volume de epigrame, unul de proză umoristică, patru cărți pentru copii, două romane polițiste, o piesă de teatru.

Caracterul scriitoricesc polivalent se completează cu proza autobiografică „Nostalgii”. Intenția autorului este exprimată în prefață: „... În concluzie, am scris această carte cu dorința ca generațiile viitoare să cunoască mediul și condițiile în care a trăit și s-a dezvoltat o familie cu șase copii, într-un sat din sudul Moldovei, în urmă cu jumătate de veac”.
 
După întinderea temporală redusă, aproximativ un an calendaristic, lucrarea poate fi catalogată nuvelă. Am evitat conceptul de jurnal deoarece autorul însuși căutând să se obiectiveze, povestește evenimentele la persoana a treia. În carte se detașează personajul Ionică, diminutiv de la Ion, autorul însuși beneficiind onomastic de Ionel (tot un diminutiv).

După numărul de personaje, tentația ar fi de a eticheta volumul drept roman, întrucât nu această teoretizare precumpănește, cât, mai ales, valoarea istorică.

La analiza pe text, pentru a descifra structura epică se pot identifica  trei părți (propuse de mine). Prima parte: calvarul.
Istoricește, agricultura arhaică s-a bazat, în principal, pe activitatea fizică. Pornind, bunăoară de la aratul de primăvară cu plugul cu boi, țăranul apăsând vârtos pe coarne spre a întoarce brazdă cât mai adâncă, urmând grăpatul superficial cu încropeala de crengi pe care se așezau copiii drept lest și terminând toamna târziu cu ultima recoltă, brațele de muncă, forța fizică, efortul individual erau precumpănitoare.

Dintre lucrările câmpului, secerișul manual a fost cel mai epuizant. Pentru tinerii de astăzi este greu aproape imposibil să-și imagineze ce însemna mânuirea secerei. Doar cu imaginații, cu capabilități empatice se pot aproxima eforturile unui secerător. Mai întâi contextul, vipie, un soare nemilos care stoarce sudorile, provoacă deshidratare. De aici, nevoia imperioasă de a consuma lichide. Apa, la oricâtă umbră ar fi păstrată, devine în timp leșioasă, caldă, nesățioasă. Să ne întoarcem la algoritmul secerișului, asupra căruia Ionel Jecu insistă. Să te apleci, din șale, până la nivelul solului (el însuși o plită încinsă), să apuci un mănunchi de spice, să-l retezi cu secera cât mai de jos posibil, să te îndrepți spre a depune, alături, mănunchiul, să pășești cu picioarele goale pe miriștea țepoasă, ca o perie de sârmă, peste gloduri, bolovani ce-ți sucesc glezna, și colțul-babii cu dinții dureroși mușcând din tălpi, să te apleci iar și iar...

După cum se vede, simpla enumerare a operațiilor îți dau furnicături pe șira spinării. Să adăugăm că acestea trebuiau efectuate de către un copil de 14 – 15 ani abia săltat spre adolescență (Ionică!)  și imaginea  este lămuritoare.

Ionel Jecu, trecut prin aceste experiențe traumatizante, nu le-a uitat. Scrie în carte: „Îl durea cumplit spatele, mâinile amorțite aproape că nu le mai simțea, mușchii picioarelor  la fel. Atâtea aplecări, atâtea mișcări făcute, mereu aceleași, ore în șir, la o temperatură de peste 35 de grade Celsius, era un adevărat calvar”.

De aceea, pauza de masă, băutul apei cu lăcomie, odihna la umbră întins pe spate îl poartă pe copil în lumea ferice a visurilor. Se făcea că era la scăldat, se zbenguia despuiat, se bălăcea. „Era atât de bine și de plăcut, că n-ar mai fi ieșit din apă”.

Fericirea iluziei este scurtă: cineva îl trage din apă: „Hai, scoală!, îl trezi glasul maică-sii”.
Ce se întâmplase? Ionică absolvise opt clase de școală generală, dar la examenul de  admitere la școala profesională a fost respins. Un an a dus viața de trudă și neajunsuri a țăranilor din acea epocă.
Autorul ne poartă fără parcimonie prin completa și complexa viață rurală cu muncile câmpului, cu obligațiile zilnice din gospodăria sătească. În stilul expunerii  faptelor, în dialoguri, surprinde acuratețea, acribia, insistența pe amănunte. Nu lasă nimic la voia întâmplării! Dorește să devină sfătos ca un bunic, este în stare să-și amintească cele mai mici detalii care i-au marcat copilăria, cu osebire acel an-sinteză de trecere de de la infantil la adolescent. Confirmă prin fapte, nu prin teorii psihopedagogice aserțiunea potrivit căreia la vârsta aceea se formează trăsăturile definitorii de caracter, se iau decizii majore.

Partea a II-a: Destinderea
A venit iarna. Se știe că sezonul rece iartă pe țărani de muncile câmpului. Este perioada petrecerilor, a nunților, a sărbătorilor tradiționale, pornind cu Ignatul și pomana porcului, continuând cu Crăciunul, Revelionul și încheind cu Botezul Domnului (Boboteaza) și soborul Sfântului Ion Botezătorul.
Aici, în această perioadă se înghesuie tradiții și obiceiuri creștine ori precreștine, bun prilej pentru autor de a le descrie, aducâd elemente inedite din specificul local. Spre pildă, în ajunul Nașterii Domnului (Crăciunul), copiii colindă pe la casele gospodarilor. Insolitul local constă în dedicațiile colindului de flăcăi, de fată mare, de om tânăr. Textele sunt  adaptate la situație, permițând adăugarea numelui persoanei colindate.

Perioada este marcată de frumuseți inefabile, între care vacanța de iarnă a școlarilor ocupă un loc de seamă. În sat s-au întors elevii de la școli profesionale și licee, unii foști colegi de clasă ai personajului principal, Ionică (alias Ionel Jecu).  Discuțiile acestora, descrierea internatului, a atelierelor de practică, a orelor de curs, toate vin să amărască odată în plus sufletul lui Ionică. Anul petrecut în familie, lucrările agricole, lipsa perspectivei, impresiile confraților reușiți cu un an în urmă au trezit în sufletul tânărului ambiții, modificări structurale de caracter: „...Acum știu cum să procedez ca să ajung om în viață!” - Și cum anume vei proceda? - Asta e treaba mea... - Nu mai spune! Așa, dintr-odată? - Da, rosti hotărât Ionică, luând din nou cartea”.

Pe tot parcursul romanului de viață, Ionel Jecu ne pregătește pentru a treia parte: Eliberarea.  De la hotărârea din pasajul de dinainte, eroul se pregătește intens, știe unde are goluri, le completează participând la ore de clasă cu generația următoare. Se înscrie la admiterea într-o școală profesională fiind admis al cincilea pe listă.

O etapă de viață s-a încheiat, nostalgiile s-au materializat într-o poveste, o pagină de istorie trăită cu intensitatea sentimentelor adolescentine.

din ciclul Cronica pricopsitului
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare